Umbra trecutului: Povestea unei fiice invizibile

— Iar tu, Jana, ce faci? Stai și te uiți la noi? De ce nu pui mâna să ajuți?

Vocea Luciei, sora mea mai mare, răsună în bucătăria sufocată de mirosul de supă și de tensiunea care plutea între noi. Stăteam cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi ascund tremurul. Mama era întinsă pe canapea, palidă, cu ochii închiși, iar tata dispăruse de mult din peisajul familiei noastre. Frații mei, Vlad și Radu, se prefăceau ocupați cu telefoanele lor, evitând privirea Luciei.

— Nu vezi că mama nu se poate ridica? Cine crezi că o să aibă grijă de ea? Tu stai aici în oraș, tu trebuie să te ocupi! — a continuat Lucia, cu tonul ei ascuțit, același pe care îl folosea când eram mici și mă certa că nu eram destul de bună.

Mi-am mușcat buza. Toată copilăria am fost „cea mică”, „cea slabă”, „cea care nu știe nimic”. Îmi amintesc cum Lucia mă punea să-i fac temele sau cum Vlad râdea de mine când plângeam. Mama nu intervenea niciodată. Doar ridica din umeri: „Lasă-i, Jana, așa sunt frații mai mari.”

Acum, când boala mamei a venit ca o furtună peste noi, toți s-au întors spre mine. Eu, cea care nu conta niciodată. Eu trebuia să renunț la jobul meu prost plătit de la librărie, la mica mea garsonieră, la puțina mea liniște. Ei aveau familii, copii, cariere. Eu eram „liberă”, deci disponibilă.

— Nu pot să fac asta singură, — am spus încet, dar vocea mi-a tremurat.

— Nu te mai plânge! — a izbucnit Vlad. — Noi avem responsabilități! Tu n-ai nimic. Ce-ți ia să stai cu mama?

Am simțit cum se strânge ceva în pieptul meu. Niciodată nu m-au întrebat ce simt sau ce vreau. Niciodată nu le-a păsat că și eu exist altfel decât ca o extensie a nevoilor lor.

În noaptea aceea am stat lângă patul mamei și am privit-o cum doarme greu. M-am gândit la toate momentele când am încercat să-i spun cât de mult mă doare felul în care mă tratează ceilalți. Dar niciodată nu m-a ascultat cu adevărat.

A doua zi dimineață, Lucia a venit cu o listă de sarcini: medicamente, programări la doctor, menaj, cumpărături. Mi-a pus-o în față ca pe o sentință.

— De ce nu vă împărțiți treburile? — am întrebat cu voce joasă.

— Nu avem timp! — a răspuns Radu scurt. — Tu ești singura care poate.

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Pentru prima dată în viață, am vrut să țip.

— Dar eu? Eu nu contez deloc? Nu v-ați gândit niciodată că poate și eu am dreptul la viața mea?

S-au uitat la mine ca la un copil răsfățat. Am văzut disprețul în ochii Luciei.

— Nu te mai victimiza! Mereu ai fost sensibilă și slabă. Acum e momentul să dovedești că poți face ceva util!

Am ieșit din bucătărie cu inima bubuind. M-am dus în camera mea și am plâns până n-am mai avut lacrimi. Apoi am început să scriu o scrisoare pentru mama:

„Mamă,
Toată viața am încercat să fiu bună pentru voi toți. Am acceptat să fiu umbra voastră, să vă ajut fără să cer nimic în schimb. Dar acum simt că nu mai pot. Nu vreau să trăiesc doar pentru ceilalți. Vreau să trăiesc și pentru mine.”

Am lăsat scrisoarea pe noptieră și am ieșit din casă fără să mă uit înapoi. Am mers ore întregi prin oraș, încercând să-mi adun gândurile. M-am oprit într-un parc și am privit copiii care se jucau fără griji. M-am întrebat dacă voi putea vreodată să fiu atât de liberă.

În zilele următoare, telefoanele au început să sune neîncetat. Lucia îmi trimitea mesaje acuzatoare: „Cum poți fi atât de egoistă?” Vlad mă amenința că mă va da afară din apartamentul bunicii dacă nu mă întorc. Radu nici măcar nu răspundea la apelurile mele.

Am găsit sprijin unde nu mă așteptam: la colega mea de la librărie, Irina. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Jana, ai dreptul să spui „nu”. Nu ești obligată să-ți sacrifici viața pentru niște oameni care nu te respectă.

Cuvintele ei au fost ca un pansament pe sufletul meu rănit.

După o săptămână, m-am dus acasă la mama. Era singură și obosită.

— De ce ai plecat? — m-a întrebat cu voce stinsă.

— Pentru că nu mai pot fi mereu cea care renunță la tot pentru ceilalți. Și eu am nevoie de iubire și respect.

Mama a tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— Poate că n-am știut niciodată cum să-ți arăt că-mi pasă…

Am plâns amândouă atunci, pentru toate cuvintele nespuse și pentru anii pierduți.

Frații mei n-au înțeles niciodată alegerea mea. Au continuat să mă vorbească de rău prin rude și vecini. Dar eu am început, încet-încet, să mă reconstruiesc. Am mers la terapie, mi-am făcut prieteni noi și am început să scriu povești despre femei care își găsesc curajul de a trăi pentru ele însăși.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că egoismul e uneori singura cale spre vindecare…

Oare câte dintre noi trăim viețile altora fără să ne dăm seama că merităm mai mult? Ce-ar fi dacă am avea curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?