Umbra Tatălui Plecat: Povestea Unei Familii Frânte

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea tatălui meu răsuna prin apartamentul nostru mic din cartierul Titan, ca un tunet care anunța furtuna. Mama stătea în pragul bucătăriei, cu mâinile strânse pe șorțul vechi, încercând să-și ascundă lacrimile. Eu, ascuns după ușa camerei mele, simțeam cum inima îmi bate nebunește. Aveam 19 ani și credeam că nimic nu mă mai poate surprinde. Dar în seara aceea, lumea mea s-a prăbușit.

— Atunci pleacă, Gheorghe! Dacă asta vrei, pleacă! Dar să știi că nu te mai întorci decât dacă te schimbi! — a spus mama cu o voce care încerca să fie fermă, dar care trăda disperarea.

Tata a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. Am auzit doar pașii lui grei pe scări și apoi liniștea apăsătoare care s-a așternut peste casa noastră. În acea noapte, am stat treaz până târziu, încercând să înțeleg ce s-a întâmplat cu familia noastră. De ce? De ce tocmai noi?

A doua zi dimineață, mama a venit la mine cu ochii umflați de plâns.

— Vlad, trebuie să fim puternici. Pentru noi doi. Tata are nevoie de timp să se gândească la ce vrea cu adevărat. I-am dat șase luni să stea singur. Poate așa își dă seama ce pierde.

Am dat din cap, dar în sufletul meu era doar confuzie și furie. Cum să plece? Cum să ne lase singuri după atâția ani? Tata fusese mereu stâlpul casei, omul care ne aducea pâinea pe masă și care mă învățase să merg pe bicicletă. Dar în ultimii ani, ceva se schimbase. Era mereu obosit, nervos, se certa cu mama din orice. Parcă nu mai era omul pe care îl știam.

Zilele au trecut greu. Mama încerca să-și păstreze rutina: mergea la serviciu la școală, gătea, făcea curat. Dar serile erau cele mai grele. Stăteam amândoi la masă, mâncând în tăcere, fiecare pierdut în gândurile lui. Uneori o vedeam cum se uită la telefon, sperând că tata va suna. Alteori mă întreba dacă am vorbit cu el.

— Nu, mama… Nu mi-a scris nimic.

Adevărul era că nici eu nu aveam curajul să-l caut. Îmi era teamă de răspunsurile pe care le-aș fi primit. Într-o zi, după aproape o lună de la plecarea lui, am primit un mesaj:

„Vlad, hai să ne vedem la o cafea.”

Am mers la cafeneaua din colțul blocului, cu inima cât un purice. Tata era acolo, îmbătrânit parcă peste noapte, cu ochii roșii și barba crescută neîngrijit.

— Ce faci, băiete? — a încercat el să zâmbească.

— Ce vrei să fac? — am răspuns sec. — De ce ai plecat?

A oftat adânc și a privit pe geam.

— Nu mai puteam… simțeam că mă sufoc. Eu și mama ta… nu mai suntem fericiți de mult timp. Am încercat pentru tine, dar nu mai merge.

— Și eu? Eu ce vină am? — am izbucnit eu. — Crezi că mie mi-e ușor? Crezi că nu mă doare?

Tata a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Știu că te-am rănit. Dar uneori trebuie să faci ce e mai bine pentru tine…

Am plecat de acolo mai confuz ca niciodată. Îl uram pentru că ne-a lăsat, dar în același timp îl înțelegeam. Poate că și el avea dreptul la fericire.

Acasă, mama m-a întrebat cum a fost.

— Nu știu… E pierdut. Nu cred că se va întoarce.

Mama s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote.

— Ce-am făcut greșit? De ce nu am fost destul de bună?

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Era pentru prima dată când simțeam că suntem doar noi doi împotriva lumii.

Au trecut lunile una după alta. Tata nu s-a mai întors. A început o relație cu o altă femeie, iar mama a aflat de pe Facebook. A fost cea mai grea lovitură pentru ea.

— Vlad, eu nu pot ierta trădarea asta… — mi-a spus într-o seară.

Am încercat să-i fiu alături cât am putut. Am început să lucrez part-time ca să o ajut cu banii. Am renunțat la multe lucruri: ieșiri cu prietenii, vacanțe, chiar și la facultate pentru un semestru.

Într-o zi, tata m-a sunat din nou.

— Vlad, vreau să te văd… Să știi că te iubesc, orice ar fi.

M-am dus la el fără chef. L-am găsit într-un apartament mic din Rahova, cu mobilă veche și haine aruncate peste tot.

— Îmi pare rău pentru tot… — mi-a spus el cu lacrimi în ochi.

— Și mie… Dar nu pot să uit tot ce ai făcut mamei…

A tăcut și m-a privit lung.

— Poate într-o zi o să mă înțelegi…

Nu știu dacă îl voi putea ierta vreodată complet. Dar am început să accept că viața nu e mereu cum ne-o dorim. Mama încearcă și ea să meargă mai departe; s-a înscris la cursuri de pictură și are câteva prietene noi. Eu am reluat facultatea și încerc să-mi construiesc propriul drum.

Uneori mă întreb: oare e vina noastră când cineva drag pleacă? Sau pur și simplu fiecare are drumul lui? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?