Umbra singurătății și lumina neașteptată a bibliotecii

— Nu vă supărați, ați terminat cu cartea aceea? Glasul lui m-a smuls din gândurile mele ca un clopoțel care răsună într-o biserică pustie. M-am uitat la el, un bărbat cu ochi verzi și sprâncene groase, care părea la fel de stingher ca mine. Țineam în mâini „Pădurea spânzuraților”, dar nu citeam de fapt. Mă uitam pe fereastră la ploaia care bătea în geamurile vechii biblioteci din Cotroceni.

— Da, sigur, poftiți, am răspuns, încercând să-mi ascund vocea tremurată. Nu eram obișnuită să vorbesc cu străini, mai ales cu bărbați. Numele meu e Irina și am 38 de ani. Niciodată nu am avut o relație care să dureze mai mult de câteva luni. De fiecare dată când cineva părea că se apropie prea mult, găseam motive să mă retrag. După ce tata a murit când aveam 22 de ani, am rămas singură cu mama, care s-a îmbolnăvit la scurt timp. Viața mea s-a transformat într-o succesiune de drumuri la spital, cumpărături și nopți nedormite lângă patul ei.

Prietenii mei s-au risipit încet-încet. Unii s-au mutat în străinătate, alții s-au căsătorit și au avut copii. Eu am rămas aici, într-un apartament mic din Drumul Taberei, cu o pisică bătrână și rafturi pline de cărți. După ce mama a murit, am simțit că nu mai are rost să încerc să cunosc pe cineva. Am avut o perioadă în care nici nu ieșeam din casă decât pentru serviciu sau cumpărături.

— Îmi pare rău dacă v-am deranjat, a spus el, văzând că ezit.

— Nu, nu, chiar mă bucur că ați întrebat, i-am răspuns și i-am întins cartea.

A zâmbit și mi-a mulțumit. S-a așezat la masa din fața mea și a început să citească. Din când în când ridica ochii și mă privea scurt, ca și cum ar fi vrut să spună ceva. Am simțit cum obrajii mi se încălzesc. Nu mai trăisem de mult senzația aceea ciudată de emoție și teamă amestecate.

După vreo jumătate de oră, mi-am strâns lucrurile să plec. El s-a ridicat brusc.

— Mă scuzați… Irina, nu? Am văzut legitimația pe masă… Eu sunt Vlad. Poate… poate ne vedem la o cafea cândva? Sau chiar acum?

Am ezitat. În mintea mea s-au derulat toate motivele pentru care ar trebui să refuz: nu sunt pregătită, nu știu să port o conversație normală, sigur o să spun ceva nepotrivit… Dar ceva din felul lui blând m-a făcut să spun:

— Da… putem merge acum.

Am ieșit împreună în ploaie și am intrat într-o cafenea micuță de lângă bibliotecă. Am vorbit ore întregi despre cărți, despre Bucureștiul vechi și despre cum e să te simți străin chiar și în propria viață. Vlad mi-a povestit că și el a avut grijă de tatăl lui bolnav ani de zile și că după moartea acestuia s-a simțit pierdut.

— Parcă toată lumea merge înainte și tu rămâi pe loc, mi-a spus el la un moment dat.

Am dat din cap. Știam exact ce simte.

În zilele următoare ne-am întâlnit din nou. La început totul părea ireal — să primesc mesaje dimineața cu „Bună dimineața!” sau „Sper că ai dormit bine” era ceva nou pentru mine. Prietena mea cea mai bună, Gabriela, m-a sunat după mult timp și a râs când i-am povestit:

— Vezi? Niciodată nu e prea târziu! Ai grijă doar să nu te rănească…

Dar tocmai asta era frica mea cea mai mare: să nu fiu din nou dezamăgită sau abandonată. Într-o seară, după ce Vlad m-a condus acasă și m-a sărutat timid la ușă, am simțit cum toate zidurile pe care le construisem în jurul inimii mele încep să se crape.

Totul părea să meargă bine până într-o zi când Vlad m-a sunat agitat:

— Irina… trebuie să-ți spun ceva. Mama mea are nevoie de mine la Bacău. E bolnavă rău… Nu știu cât voi lipsi.

Am simțit cum totul se prăbușește din nou. Mi-era teamă că va dispărea din viața mea așa cum au făcut-o toți ceilalți. Zilele au trecut greu; încercam să mă concentrez la muncă, dar gândul îmi zbura mereu la el.

După două săptămâni mi-a scris:

— Îmi pare rău că nu pot fi acolo cu tine acum. Dar mă gândesc la tine în fiecare zi.

Am plâns atunci cum nu mai plânsesem de ani de zile. Mi-am dat seama cât de mult mă schimbasem — nu mai eram femeia care se ascundea de sentimentele ei. Acum sufeream pentru cineva.

Când Vlad s-a întors după o lună, m-a găsit în bibliotecă, la aceeași masă unde ne cunoscuserăm.

— Mi-ai lipsit, i-am spus simplu.

— Și tu mie… Dar trebuie să știi că viața mea va fi mereu împărțită între tine și familia mea. Nu pot promite că va fi ușor.

Am zâmbit trist.

— Nici eu nu pot promite că voi fi mereu curajoasă… Dar vreau să încerc.

Așa a început povestea noastră — cu teamă, cu ezitări, dar și cu speranță. Am învățat împreună că apropierea doare uneori mai tare decât singurătatea, dar aduce și lumină acolo unde credeai că nu va mai fi niciodată.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți paralele cu fericirea noastră adevărată doar pentru că ne e teamă să riscăm? Dacă am avea curajul să spunem „da” atunci când viața ne oferă o șansă neașteptată?