Umbra Îndoielii: Povestea Unei Mame Între Frică și Încredere

— Vlad, ai văzut unde mi-am pus telefonul? am strigat din bucătărie, cu mâinile tremurând ușor de nervi. Era deja a treia oară când nu-mi găseam lucrurile în ultima săptămână. De când plecase doamna Maria, bona noastră de ani de zile, casa părea să fi căzut într-un haos tăcut, iar eu mă simțeam tot mai pierdută.

Irina, noua bonă, era în sufragerie cu copiii. Râsetele lor răsunau până la mine, dar ceva în tonul vocii ei mă făcea să tresar. Prea dulce, prea atentă, prea… prezentă. Am intrat în cameră și am văzut-o cum îi ținea pe ambii copii în brațe, citindu-le dintr-o carte cu o răbdare pe care eu nu o mai aveam de mult.

— Irina, ai văzut cumva telefonul meu? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea.

— L-am pus pe masa din hol, doamnă Ana. Să nu-l uitați când ieșiți, mi-a răspuns ea cu un zâmbet larg.

Vlad a apărut în ușă, cu privirea obosită după o zi lungă la birou. Irina s-a ridicat brusc și i-a întins mâna să-l salute. Gestul era firesc, dar privirea ei s-a prelungit o secundă prea mult asupra lui. Vlad i-a zâmbit politicos, apoi s-a întors spre mine.

— Ana, hai să vorbim puțin în bucătărie, mi-a spus el încet.

Am urmat-l fără să spun nimic. Închizând ușa după noi, Vlad a oftat adânc.

— Ce se întâmplă cu tine? Pari mereu tensionată de când a venit Irina.

— Nu știu… Poate sunt doar obosită. Dar nu pot să nu observ cum se poartă cu tine. Ai văzut cum te privește? am spus aproape șoptit.

Vlad a râs scurt.

— Ana, ești geloasă pe bonă? Serios?

M-am simțit rușinată și furioasă în același timp.

— Nu e vorba de gelozie! E ceva ce nu pot explica. Parcă nu pot avea încredere în ea. Și copiii o adoră… Poate prea mult.

Vlad a ridicat din umeri și a ieșit din bucătărie fără să mai spună nimic. Am rămas singură cu gândurile mele, încercând să-mi dau seama dacă instinctul meu era justificat sau doar rodul nesiguranței mele.

În zilele următoare, am început să observ tot mai multe detalii care mă nelinișteau. Irina îi pregătea lui Vlad cafeaua exact așa cum îi plăcea, îi aducea ziarul dimineața și îi zâmbea larg când îl vedea coborând scările. Vlad părea să nu observe nimic ciudat, ba chiar părea relaxat în prezența ei.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am auzit râsete din sufragerie. Am intrat pe furiș și i-am văzut pe Irina și Vlad discutând aprins despre filmele vechi românești. Irina râdea zgomotos la glumele lui Vlad, iar el părea încântat de atenția ei.

M-am retras fără să fiu observată și am simțit un nod în gât. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez, dacă nu sunt doar victima propriei mele nesiguranțe. Dar ceva nu-mi dădea pace.

A doua zi dimineață, am decis să vorbesc cu mama mea. Am sunat-o și i-am povestit totul printre lacrimi.

— Ana, ascultă-ți instinctul! Dacă simți că ceva nu e în regulă, acționează! mi-a spus ea hotărâtă.

Dar ce să fac? Să o concediez pe Irina fără dovezi? Să-i răpesc copiilor bucuria unei bone pe care o iubesc? Să-l acuz pe Vlad de ceva ce poate nici nu există?

În acea zi am ajuns acasă mai devreme decât de obicei. Am găsit-o pe Irina în bucătărie, vorbind la telefon cu cineva. Când m-a văzut, a închis brusc convorbirea și a zâmbit forțat.

— Totul e în regulă? am întrebat-o direct.

— Da, sigur! Doar vorbeam cu sora mea…

Am simțit că minte. Am decis să-i verific profilul de Facebook și am descoperit că nu avea nicio soră trecută la familie. Am început să mă simt ca un detectiv într-un film prost.

Seara aceea a fost una dintre cele mai tensionate din viața mea. Vlad a observat că sunt distantă și m-a întrebat ce se întâmplă.

— Nu mai pot continua așa! Nu pot avea liniște cât timp Irina e aici! am izbucnit printre lacrimi.

Vlad m-a privit lung și mi-a spus:

— Dacă vrei să o concediem, o facem. Dar sper să nu regreți decizia asta mai târziu.

Am petrecut toată noaptea gândindu-mă la ce ar trebui să fac. Dimineața următoare i-am spus Irinei că nu mai avem nevoie de serviciile ei. Copiii au plâns ore întregi, iar Vlad m-a privit cu reproș zile la rând.

Casa a devenit din nou tăcută, dar liniștea era apăsătoare. M-am întrebat dacă am făcut ceea ce trebuia sau dacă am lăsat frica să-mi conducă viața.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: Oare instinctul de mamă e mereu corect sau uneori ne poate orbi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?