Umbra îndoielii: Când fiul meu a devenit un străin

— Nu vreau să te rănesc, dar trebuie să știi, spuse socrul meu, Ion, cu vocea tremurândă, în timp ce privea fix la mine peste masa din bucătărie. Era o marți seară, iar lumina slabă a becului făcea umbre ciudate pe fața lui. Simțeam cum inima mi se strânge, fără să înțeleg de ce atmosfera devenise atât de apăsătoare.

— Ce s-a întâmplat, domnule Ion? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși simțeam că urmează ceva rău.

— Vlad… băiatul… ai observat că nu seamănă deloc cu tine? Că are ochii verzi, ca vecinul vostru, Doru? Și că nu are nicio trăsătură de la tine?

Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. Am rămas fără aer, cu mâinile încleștate pe cana de ceai. Vlad era fiul meu, băiatul pe care îl ținusem în brațe din prima zi, pe care îl învățasem să meargă pe bicicletă, pe care îl alinăm când avea coșmaruri. Cum putea cineva să pună la îndoială asta?

— Nu știu ce vrei să spui, am răspuns, dar vocea mea era deja spartă. — Vlad e copilul meu. Ce rost are să spui așa ceva?

Ion a oftat adânc, și-a trecut mâna prin părul alb și a continuat:

— Nu vreau să fac rău nimănui, dar lumea vorbește. Și eu am început să mă întreb… poate ar trebui să faci un test. Să fii sigur. Pentru liniștea ta.

În acea clipă, tot universul meu s-a clătinat. Am simțit cum se prăbușește tot ce construisem cu Irina, soția mea. Am început să văd fiecare gest, fiecare privire a ei printr-o lentilă nouă, murdară de suspiciune. Am încercat să-mi alung gândurile, dar ele se întorceau, mai negre și mai apăsătoare.

În acea noapte, Irina a venit târziu acasă. Am privit-o cum își scoate pantofii la ușă, cum oftează obosită. Am vrut să-i spun, să o întreb, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. În schimb, am întrebat:

— Irina, tu crezi că Vlad seamănă cu mine?

S-a uitat la mine mirată, apoi a zâmbit trist:

— Ce întrebare e asta? Bineînțeles că seamănă. Are zâmbetul tău, încăpățânarea ta… De ce întrebi?

— Nimic, doar… lumea vorbește.

A tăcut. Am simțit cum între noi se așterne o distanță pe care nu o mai simțisem niciodată. În zilele următoare, am început să mă uit altfel la Vlad. Când râdea, încercam să-i găsesc trăsături de-ale mele. Când plângea, mă întrebam dacă sângele meu îi curge prin vene. Mă uram pentru asta, dar nu mă puteam opri.

Discuțiile cu Irina au devenit tot mai rare și mai reci. Ea simțea că ceva nu e în regulă, dar nu știa ce. Într-o seară, după ce Vlad a adormit, m-a întrebat direct:

— Ce se întâmplă cu tine? De ce mă privești ca pe o străină?

— Ion spune că Vlad nu e copilul meu, am izbucnit, cu lacrimi în ochi. — Și nu pot să nu mă întreb… e adevărat?

Irina a izbucnit în plâns. S-a prăbușit pe podea, cu fața în palme. — Cum poți să crezi așa ceva? Cum poți să mă rănești atât?

Am stat lângă ea, fără să știu ce să fac. Între noi se căscase o prăpastie. În zilele următoare, am decis să fac testul de paternitate. Nu i-am spus Irinei. Am luat o șuviță de păr de la Vlad și am trimis-o la laborator. Așteptarea a fost un chin. Fiecare zi era o tortură. Mă uitam la Vlad și mă simțeam vinovat. El nu avea nicio vină. Era doar un copil care își iubea părinții.

Rezultatul a venit într-o dimineață ploioasă. Am deschis plicul cu mâinile tremurânde. „Probabilitate de paternitate: 99,99%”. Am izbucnit în plâns. Toată greutatea care mă apăsa s-a transformat într-o rușine cumplită. Cum putusem să mă îndoiesc de Irina? Cum putusem să-mi privesc copilul ca pe un străin?

Am mers la Irina, cu plicul în mână. Ea m-a privit cu ochii roșii de plâns. — Nu trebuia să faci asta, a spus încet. — Dar mă bucur că ai aflat adevărul. Poate acum poți să fii din nou tatăl lui Vlad.

Dar rana rămăsese. Încrederea dintre noi era sfâșiată. Vlad simțea tensiunea, deși nu înțelegea ce se întâmplă. Într-o seară, m-a întrebat:

— Tati, de ce nu mă mai iei în brațe?

Am plâns din nou. L-am strâns la piept și i-am promis că nu o să-l mai las niciodată să simtă că nu e al meu.

Au trecut luni până când Irina a început să-mi vorbească din nou ca înainte. Ion nu a mai călcat în casa noastră. Familia noastră a rămas cu o cicatrice adâncă, dar am învățat că uneori, cuvintele pot răni mai tare decât orice altceva.

Mă întreb și acum: de ce am lăsat îndoiala să-mi otrăvească sufletul? Oare câți dintre noi ne pierdem liniștea pentru niște vorbe aruncate la întâmplare? Dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut?