Umbra dintre noi: Povestea unei mame care își vede fiul pierzându-se

— Vlad, iar tu speli vasele? De când ai ajuns tu menajera casei?
Vocea mi-a scăpat mai ascuțită decât intenționam, dar nu m-am putut abține. Era a treia oară săptămâna asta când îl găseam pe fiul meu, cu mânecile suflecate, frecând energic oalele în bucătăria lor mică din cartierul Militari. Irina, nora mea, stătea pe canapea cu telefonul în mână, râzând la un clip de pe internet.

Vlad s-a întors spre mine, cu un zâmbet obosit. — Mamă, nu-i nimic. Am terminat mai repede la serviciu azi. Irina a avut o zi grea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îl știam pe Vlad: muncitor, blând, dar niciodată nu fusese genul care să accepte nedreptatea. Însă de când s-a căsătorit cu Irina, parcă nu-l mai recunoșteam. Înainte, râdea mult, avea prieteni, mergea la pescuit cu tatăl lui. Acum, tot timpul liber îl petrecea între aspirator și cratițe.

— Vlad, hai să vorbim puțin, doar noi doi.
A ezitat o clipă, apoi a venit pe balcon. Am tras aer în piept și am încercat să-mi țin vocea calmă.

— Nu vreau să mă bag între voi, dar nu mi se pare normal ce se întâmplă. Tu faci totul în casă. Irina nu te ajută deloc?

A oftat și a privit în gol. — Mamă, nu înțelegi. Irina e stresată la muncă, are proiecte importante. Eu pot să mă ocup de casă. Nu vreau să ne certăm.

— Dar tu? Tu când te mai odihnești? Când mai ai timp pentru tine?

A ridicat din umeri. — O să fie bine. E doar o perioadă…

Am plecat acasă cu sufletul greu. Seara, i-am povestit soțului meu, Doru.

— Maria, nu te băga. Sunt tineri, să-și rezolve singuri problemele. Dacă intervii, o să creadă că vrei să le strici căsnicia.

Dar nu puteam să stau deoparte. În fiecare zi îl vedeam pe Vlad tot mai abătut. Prietenii lui mă sunau să mă întrebe dacă e bine; nu mai ieșise cu ei de luni de zile. La serviciu, șeful lui mi-a spus într-o zi la piață că Vlad pare mereu obosit.

Într-o duminică am invitat-o pe Irina la cafea, fără Vlad.

— Irina, pot să te întreb ceva sincer? Nu crezi că ar trebui să vă împărțiți treburile prin casă?

A zâmbit rece. — Vlad se descurcă foarte bine. Eu am alte responsabilități. El știe că îl apreciez.

— Dar nu ți se pare că e prea mult pentru el?

— Maria, fiecare familie are regulile ei. Dacă Vlad ar avea ceva de spus, mi-ar spune mie.

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit ca o intrusă în propria familie.

Timpul a trecut și Vlad părea tot mai stins. Într-o seară m-a sunat plângând.

— Mamă… nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu. Orice fac nu e suficient. Irina mă critică mereu: ba că nu am șters bine praful, ba că am uitat să cumpăr lapte…

— Vlad, vino acasă la noi câteva zile! Ai nevoie de liniște.

A venit și a dormit două zile fără să se trezească aproape deloc. L-am privit cum doarme și mi-am dat seama cât de mult l-a schimbat această relație.

Când s-a întors la Irina, i-am dat un sfat:

— Vorbește cu ea deschis. Spune-i ce simți! Nu poți trăi așa doar ca să nu o superi.

Mi-a promis că va încerca.

După câteva zile m-a sunat:

— Am vorbit cu Irina… S-a supărat foarte tare. Mi-a spus că dacă nu-mi convine, pot pleca.

M-am simțit neputincioasă și furioasă în același timp. Cum ajunsese fiul meu să fie tratat așa?

Am început să mă întreb: oare unde am greșit ca mamă? L-am crescut prea blând? Prea dispus la compromisuri?

Într-o seară am mers la ei fără să anunț. I-am găsit certându-se. Irina țipa:

— Dacă nu-ți convine cum trăim, du-te la mama ta! Poate ea știe mai bine!

Vlad era palid și tăcut.

Am intervenit:

— Irina, nu e normal ce faci! Vlad are dreptul la respect și odihnă!

M-a privit cu ură: — Nu vă băgați! E soțul meu!

Am plecat plângând acasă. Doru m-a luat în brațe:

— Maria, trebuie să-l lași pe Vlad să decidă singur ce vrea de la viață.

Dar cum poți sta deoparte când îți vezi copilul suferind?

Au trecut luni de zile. Vlad s-a schimbat: e mai retras, vorbește puțin, evită întâlnirile de familie. Uneori mă gândesc că poate ar fi trebuit să insist mai mult sau poate ar fi trebuit să tac din gură de la început.

Mă uit la poza lui de când era mic și mă întreb: oare cât trebuie să sufere un om ca să-și dea seama că merită mai mult? Oare câți dintre noi trăim în relații dezechilibrate doar din frică sau din obișnuință?

Poate că fiecare familie are regulile ei… dar unde tragem linia între compromis și sacrificiu de sine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?