Umbra dintre noi: Povestea unei căsnicii distruse de așteptările altora

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea mea răsună în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mă uit la sora mea, care stă cu mâinile încrucișate pe masă, ochii ei mari și negri plini de îngrijorare.

— Ce-a mai făcut de data asta? — mă întreabă ea încet, de parcă s-ar teme să nu ne audă cineva.

Inspir adânc. Îmi simt pieptul strâns, ca și cum aș purta o piatră grea în loc de inimă. — Mi-a spus că nu sunt o soție bună pentru Radu. Că nu gătesc destul de bine, că nu știu să cresc copiii, că nu merit casa asta. Și Radu… Radu doar a tăcut. Ca de obicei.

Ilinca oftează. — Dar tu știi că nu e adevărat. Știi asta, nu?

Îmi mușc buza. Oare chiar știu? Sau am început să cred și eu, după atâția ani de reproșuri și priviri tăioase? M-am măritat cu Radu la douăzeci și doi de ani, îndrăgostită până peste cap, visând la o viață simplă, dar fericită. Am crezut că dragostea noastră va fi scutul împotriva lumii. Dar n-am știut că lumea va avea chipul mamei lui.

— Nu știu cât mai pot să rezist, Ilinca. Parcă trăiesc într-un coșmar din care nu mă pot trezi.

Sora mea se ridică și mă ia în brațe. — Nu ești singură. Dar trebuie să decizi ce vrei tu, nu ce vrea ea sau ce vrea el.

Mă gândesc la începuturi. La prima zi când am intrat în casa socrilor mei, cu un buchet de flori în mână și inima cât un purice. Doamna Mariana m-a privit de sus, cu un zâmbet rece. „Sper că știi să faci sarmale”, mi-a spus atunci. Am râs stânjenită, crezând că glumește. Dar n-a glumit niciodată.

Ani la rând m-am străduit să-i câștig aprobarea: am gătit după rețetele ei, am spălat perdelele la două săptămâni, am mers la biserică duminica dimineața chiar dacă visam doar la o oră de somn în plus. Când s-a născut Daria, primul nostru copil, a venit să stea cu noi „să mă ajute”. În realitate, mi-a numărat greșelile: „Nu o ține așa! Nu-i da lapte la ora asta! Nu vezi că plânge din cauza ta?”

Radu? Radu era mereu prins între noi două ca un copil speriat. „Las-o pe mama, știe ea mai bine”, îmi spunea când încercam să-i explic cât de greu îmi este. „Nu te mai supăra din orice.”

Au trecut anii și am început să mă pierd pe mine însămi. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una — „Nu pot veni azi, vine mama lui Radu la noi”, „Nu pot ieși, trebuie să fac curat înainte să vină soacra”. Am renunțat la jobul meu ca educatoare pentru că „e mai bine pentru copii să stea cu mama lor”. Dar niciodată nu a fost destul.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am întrebat pe Radu:

— Tu mă mai iubești?

A ridicat din umeri, fără să mă privească. — Ce întrebare e asta? Normal că te iubesc.

— Atunci de ce nu mă aperi niciodată? De ce îi permiți mamei tale să mă umilească?

A tăcut mult timp. — E mama… Nu pot să-i spun să plece sau să nu se bage.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine?

Nu mi-a răspuns niciodată la această întrebare.

În ziua în care am găsit-o pe doamna Mariana cotrobăind prin sertarele mele din dormitor, căutând „acte importante”, ceva s-a rupt definitiv în mine.

— Ce faci aici? — am întrebat-o cu voce tremurată.

— Caut certificatul de naștere al Dariei. Trebuie să-l duc la școală. Tu niciodată nu știi unde pui lucrurile!

— Dar e camera mea! Nu ai dreptul…

M-a privit cu dispreț: — Dacă ai fi fost o femeie adevărată, ai fi știut să-ți ții casa în ordine!

Am ieșit plângând din casă și m-am plimbat ore întregi prin parc. M-am întrebat dacă toate femeile trec prin asta sau doar eu sunt atât de slabă încât nu pot spune „nu”.

Când m-am întors acasă, Radu era pe canapea, uitându-se la televizor.

— Mama a zis că ai țipat la ea. Ce-ai pățit?

Atunci am simțit că nu mai pot. Am început să strig:

— Ce-am pățit? Am pățit că nu mai sunt om în casa asta! Am pățit că nu mai știu cine sunt! Că tot ce fac e greșit! Că tu nu vezi nimic!

Copiii au apărut în ușa camerei speriați. Daria plângea.

— Vreau să plec! — am urlat printre lacrimi.

A doua zi am făcut bagajele și am plecat la Ilinca. Mama lui Radu a venit după două zile cu lacrimi false:

— Gândește-te la copii! La ce zice lumea! La ce rușine ne faci!

Dar pentru prima dată am avut curajul să-i spun:

— Nu-mi mai pasă ce zice lumea! Vreau doar liniște pentru mine și copiii mei!

Divorțul a fost lung și dureros. Radu n-a luptat pentru mine. A rămas cu mama lui, ca un băiat ascultător.

Astăzi stau într-o garsonieră mică cu Daria și Vlad. Încerc să le fiu mamă și tată, să le arăt că dragostea nu înseamnă sacrificiu fără sens sau umilință acceptată din rușine sau frică.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să spun „nu” mai devreme, s-ar fi schimbat ceva? Oare câte femei trăiesc încă în umbra altora, uitând cine sunt cu adevărat?