Trei decenii de iubire și un singur telefon: Povestea unei trădări care a schimbat totul

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? — vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile cu resturi de tort și paharele goale de vin. Era trecut de miezul nopții, iar petrecerea pentru cei 65 de ani ai tatălui meu se terminase cu mult înainte ca eu să fiu pregătită pentru ce avea să urmeze.

Totul a început cu un telefon. Un sunet banal, dar încărcat de destin. Am răspuns fără să privesc la ecran, cu zâmbetul încă pe buze după glumele lui Doru, cumnatul meu. La capătul firului, o voce tremurată: „Bună seara, doamnă Ilinca. Îmi pare rău că vă deranjez la ora asta, dar cred că ar trebui să știți… soțul dumneavoastră… Radu… e cu mama mea de aproape doi ani.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi trag sufletul. Afară, Bucureștiul era liniștit, dar în mine urla o furtună. Am închis ochii și am încercat să respir. Nu era adevărat. Nu avea cum. Radu era bărbatul cu care împărțisem 30 de ani din viață, tatăl copiilor mei, omul care mă ținuse de mână când am pierdut-o pe mama.

Când am intrat înapoi în sufragerie, privirea lui s-a întâlnit cu a mea. A știut. A lăsat paharul jos și a venit spre mine. „Ilinca, hai să vorbim.”

— Ce să vorbim, Radu? Că ai o altă femeie? Că ai mințit în fiecare zi? — vocea mea tremura, dar nu voiam să plâng. Nu acolo, nu în fața copiilor noștri.

— Te rog… nu aici. Hai în dormitor.

Am urcat scările ca într-un vis urât. În camera noastră, unde pereții păstrau încă mirosul de lavandă și amintirile atâtor nopți împreună, adevărul s-a rostogolit între noi ca o bombă.

— Da, Ilinca. E adevărat. N-am vrut să te rănesc… S-a întâmplat pur și simplu. Nu știu cum am ajuns aici.

— Nu știi? După 30 de ani nu știi? — am izbucnit, simțind cum furia mă arde pe dinăuntru.

— Am fost singur… Tu erai mereu ocupată cu copiii, cu tata tău bolnav… M-am simțit invizibil.

— Și soluția a fost să mă trădezi? Să-ți găsești alinarea în altă parte?

Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. M-am prăbușit pe marginea patului, iar el a rămas în picioare, cu mâinile atârnând neputincioase.

A doua zi dimineață, casa era tăcută. Copiii — Ana și Vlad — simțiseră tensiunea din aer. Ana m-a urmărit cu privirea când am intrat în bucătărie.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

Am vrut să mint, să spun că totul e bine. Dar nu mai puteam. Am izbucnit în plâns și i-am spus adevărul. Vlad a ieșit trântind ușa, Ana a rămas lângă mine și m-a ținut în brațe.

— O să trecem peste asta, mamă. Suntem aici pentru tine.

Dar nu era atât de simplu. Zilele au trecut ca prin ceață. Radu încerca să vorbească cu mine, dar nu puteam să-l privesc fără să simt că mă sufoc. Tata a aflat și el — bătrânul meu blând a plâns ca un copil.

— Ilinca, fata tatii… nu meriți asta. Dar nici nu poți trăi toată viața cu inima frântă.

Prietenii au început să mă sune, zvonurile circulau deja prin cartier. Unii mă sfătuiau să-l iert — „Toți bărbații greșesc”, „Gândește-te la familie”. Alții îmi spuneau să plec — „Nu meriți să fii umilită”.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Radu a venit la mine cu ochii roșii.

— Ilinca… te rog… dă-mi o șansă să repar ce-am stricat.

— Cum? Cum poți repara ceva ce-ai distrus cu atâta ușurință?

— Încerc să fiu sincer acum. Nu vreau să te pierd.

— Dar deja m-ai pierdut, Radu…

Am dormit singură în camera Anei câteva nopți la rând. M-am gândit la toate sacrificiile făcute împreună: ratele la bancă pentru apartament, serile când ne certam pe teme banale și ne împăcam râzând, vacanțele la mare când copiii erau mici și alergau desculți prin nisip.

M-am întrebat dacă pot ierta. Dacă pot uita. Dacă dragostea noastră mai are vreo șansă sau dacă totul a fost doar o iluzie frumoasă care s-a sfârșit brusc într-o noapte de iunie.

Am mers la biserică într-o duminică dimineață și m-am rugat pentru putere. Preotul m-a privit blând:

— Iertarea nu e ușoară, fiica mea. Dar nici răzbunarea nu aduce liniște.

În zilele următoare am început să vorbesc cu o psiholoagă — doamna Popescu — care m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri.

— Ce vrei tu cu adevărat, Ilinca? Nu ce vor copiii sau părinții sau vecinii. Tu.

Nu știam răspunsul atunci. Dar știam că nu mai pot trăi mințindu-mă pe mine însămi.

După două luni de chin și nesomn, am luat decizia: am cerut divorțul. Radu a plâns, copiii au suferit, tata s-a îmbolnăvit mai tare de supărare. Dar eu am simțit pentru prima dată după mult timp că respir din nou.

Au trecut trei ani de atunci. Încă doare uneori când văd familii fericite la masă sau când aud râsul copiilor mei vorbind despre tatăl lor la telefon. Dar am învățat că viața merge înainte chiar și atunci când crezi că totul s-a sfârșit.

M-am regăsit pe mine însămi printre ruinele unei iubiri pierdute și am descoperit că pot fi întreagă chiar și fără el.

Oare câți dintre noi rămânem prizonieri într-o relație doar de dragul aparențelor? Și câți avem curajul să alegem adevărul, chiar dacă doare?