Trădat de propria mea mamă: Povestea moștenirii furate

— Nu ai dreptul să-mi vorbești așa, Vlad! a țipat mama, cu ochii injectați de furie, în timp ce eu stăteam în mijlocul sufrageriei, cu scrisoarea tatălui meu strânsă în pumn. Era o după-amiază sufocantă de august, iar aerul din apartamentul nostru din Ploiești părea mai greu ca niciodată. Mirosea a vechi și a minciună.

Nu știu cum am găsit curajul să-i spun mamei ce descoperisem. Poate pentru că, după moartea tatălui meu, lumea mea se prăbușise oricum. Tata murise brusc, la doar 56 de ani, lăsându-ne pe mine și pe mama singuri și debusolați. Sau cel puțin așa credeam atunci.

După înmormântare, am început să pun ordine în lucrurile lui. Printre hârtii vechi și fotografii îngălbenite, am găsit un plic sigilat pe care scria cu litere tremurate: „Pentru Vlad, când va fi timpul.” L-am deschis cu mâinile tremurânde și am citit rândurile care aveau să-mi schimbe viața:

„Fiule, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Am muncit toată viața pentru tine. Am pus deoparte bani într-un cont la bancă și am lăsat apartamentul pe numele tău. Mama ta știe totul. Ai grijă de ea, dar ai grijă și de tine.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Nu știam nimic despre niciun cont sau despre apartament. Mama nu-mi spusese niciodată că tata a făcut astfel de aranjamente. Am alergat la ea cu scrisoarea în mână.

— Ce-i asta? De ce nu mi-ai spus nimic? am întrebat-o, cu vocea frântă.

A încercat să evite privirea mea. S-a ridicat de pe canapea și a început să aranjeze niște farfurii pe masă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Nu e treaba ta să știi totul, Vlad. Eu am avut grijă de tine toată viața. Tata tău… a făcut multe greșeli.

— Dar banii? Apartamentul? De ce nu mi-ai spus?

A tăcut câteva secunde, apoi a izbucnit:

— Pentru că nu meriți! Pentru că tu ai plecat la București și m-ai lăsat singură cu el! Ai uitat cine te-a crescut?

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Nu era vorba despre bani. Era vorba despre adevăr. Despre faptul că femeia care îmi era mamă îmi ascunsese ceva atât de important.

În zilele următoare, am început să caut acte prin casă. Am descoperit extrasul de cont pe numele meu, dar banii fuseseră retrași cu câteva zile înainte de moartea tatălui meu. Am găsit și actul de proprietate al apartamentului, dar mama îl trecuse deja pe numele ei, cu ajutorul unui notar „de familie”.

Am încercat să vorbesc cu un avocat. Mi-a spus că e greu să demonstrez ceva fără dovezi clare că mama a acționat împotriva voinței tatălui meu. Că familia e complicată și că uneori adevărul nu contează în fața legii.

Prietenii mei nu știau ce să-mi spună. Unii îmi ziceau să las totul baltă, că e mama mea și că banii nu aduc fericirea. Alții mă îndemnau să merg până la capăt, să nu las nedreptatea nepedepsită.

Într-o seară, am stat la masă cu sora mea mai mică, Irina. Ea plângea încet, cu capul pe mâini.

— Vlad, te rog… Nu vreau să ne certăm toți din cauza asta. Mama e speriată. Și eu sunt speriată. Nu putem să fim o familie normală?

— O familie normală nu-și minte copiii, Irina! am răspuns printre dinți.

— Dar dacă tata a vrut ca tu să ai totul? Eu ce primesc? Eu nu contez?

M-am uitat la ea și am văzut cât de mult suferim toți. Nu era doar despre bani sau apartament. Era despre dragoste, despre loialitate, despre adevărul care ne rupea în bucăți.

Au urmat luni întregi de certuri, tăceri apăsătoare și priviri reci la mesele de duminică. Mama s-a închis în ea însăși, iar eu am început să evit casa copilăriei mele. M-am mutat într-o garsonieră mică din București și am încercat să-mi văd de viață.

Dar rana nu s-a vindecat niciodată. De fiecare dată când vedeam o mamă cu fiul ei pe stradă, simțeam un gol în stomac. M-am întrebat mereu: unde am greșit? Cum poate o mamă să-și trădeze propriul copil?

Într-o zi, după aproape doi ani de tăcere, mama m-a sunat.

— Vlad… Poți să vii acasă? Vreau să vorbim.

Am ezitat mult înainte să accept. Când am intrat în apartament, am găsit-o pe mama mai bătrână și mai obosită ca niciodată.

— Am greșit mult față de tine, mi-a spus cu voce stinsă. Mi-a fost frică să rămân singură. Mi-a fost frică să nu pierd totul după ce a murit taică-tău. Am făcut ce am crezut că e mai bine… dar acum văd cât rău ți-am făcut.

Am plâns amândoi atunci. Nu știu dacă am iertat-o cu adevărat sau doar am obosit să port ura asta în mine.

Viața merge mai departe, dar rana rămâne acolo, ca o cicatrice invizibilă.

Mă întreb uneori: Poate fi iertată o astfel de trădare? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?