Te voi alege mereu – povestea unei iubiri încercate de trădare și iertare într-o familie românească

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din cartierul Militari. Era trecut de miezul nopții, iar lumina galbenă a lămpii arunca umbre ciudate pe fața lui. Vlad s-a uitat la mine, obosit, cu ochii roșii de la atâta muncă și, poate, de la vinovăție.

— Ce vrei să spui, Ana? a întrebat el încet, ca și cum fiecare cuvânt ar fi putut declanșa o explozie.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. De luni întregi simțeam că ceva nu e în regulă. Vlad venea târziu acasă, telefonul îi era mereu pe silențios, iar privirea lui nu mă mai căuta ca înainte. Într-o seară, când am văzut mesajul de la Irina pe ecranul telefonului lui — „Mi-e dor de tine” — am simțit cum mi se prăbușește lumea.

— Știi foarte bine ce vreau să spun! Ai crezut că nu o să aflu? Ai crezut că pot să trăiesc cu minciuna asta? am strigat, iar vocea mea a răsunat în liniștea apartamentului.

Vlad a tăcut. Și tăcerea lui a spus totul. Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid rece, de nepătruns. M-am prăbușit pe scaun, cu capul în mâini. În mintea mea se derulau toate momentele noastre: nunta mică de la biserica din cartier, serile când visam la un copil, promisiunile șoptite înainte de culcare.

— Ana… nu e ceea ce crezi… a încercat el să spună, dar vocea îi era stinsă.

— Atunci ce e? Spune-mi tu! am izbucnit din nou.

A urmat o tăcere grea. În acea noapte, Vlad mi-a mărturisit totul: că s-a simțit pierdut după ce am pierdut sarcina anul trecut, că s-a îndepărtat de mine fără să vrea, că Irina a apărut exact când el avea nevoie să uite. Am simțit cum furia și durerea se amestecau în mine ca un vârtej. Cum să-l urăsc pe omul pe care încă îl iubeam?

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama mea, Maria, m-a sunat în fiecare zi:

— Ana, nu poți să-l lași pentru o greșeală! Toți bărbații greșesc! Tu trebuie să fii tare!

Dar eu nu mai voiam să fiu tare. Voiam doar să dispară totul. Sora mea mai mică, Ioana, era singura care mă asculta fără să judece:

— Dacă nu poți să-l ierți, nu te forța. Dar dacă încă îl iubești… poate merită o șansă.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la serviciu, am găsit într-un sertar vechi jurnalul meu din liceu. Am citit pagini întregi despre visele mele: să am o familie fericită, să fiu mamă, să iubesc și să fiu iubită. Am plâns până am adormit cu capul pe masă.

Au trecut luni de zile în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Vlad încerca să repare lucrurile: venea acasă mai devreme, gătea cina, îmi aducea flori fără motiv. Dar eu nu puteam uita privirea Irinei din ziua când am întâlnit-o întâmplător la supermarket.

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat… mi-a spus ea cu voce joasă.

— Nu mie trebuie să-mi pară rău… i-am răspuns și am plecat fără să mă uit înapoi.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit lângă mine pe balcon și m-a luat de mână:

— Ana, știu că te-am rănit. Nu pot schimba trecutul, dar vreau să lupt pentru noi. Dacă vrei să pleci… n-o să te opresc. Dar dacă mai există o șansă… te rog, dă-mi-o.

Am stat mult timp pe gânduri. M-am gândit la toate femeile care au trecut prin asta și au ales fie să plece, fie să rămână. M-am gândit la mama mea și la tăcerile ei lungi despre tata. La Ioana și la curajul ei de a-și trăi viața după propriile reguli.

Într-o zi friguroasă de februarie am decis să merg la biserică. Nu eram o persoană religioasă, dar aveam nevoie de liniște. M-am rugat pentru puterea de a ierta sau de a merge mai departe fără regrete.

Câteva luni mai târziu, am aflat că sunt însărcinată din nou. Vestea m-a speriat și m-a bucurat în același timp. Vlad a plâns când i-am spus. Pentru prima dată după mult timp, ne-am îmbrățișat fără teamă.

Nu pot spune că totul s-a vindecat peste noapte. Încă mai aveam nopți în care mă trezeam plângând sau zile în care mă întrebam dacă am făcut alegerea corectă. Dar am ales să-i dau o șansă lui Vlad — și nouă.

Când s-a născut fetița noastră, Maria-Elena, am simțit că viața ne-a dat o nouă șansă. Vlad era alt om: prezent, atent, iubitor. Familia mea încă șoptea pe la colțuri despre „greșeala lui Vlad”, dar eu știam că nimeni nu poate judeca ce e în inima unei femei care a ales să ierte.

Acum, când o privesc pe Maria-Elena dormind liniștită între noi doi, mă întreb: oare iertarea ne face mai slabi sau mai puternici? Poate cineva cu adevărat să uite trădarea? Sau doar învățăm să trăim cu ea și să iubim altfel?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales să iertați sau ați fi mers mai departe?