„Te doar o slugă ești!” – Povestea unei femei care a învățat să-și prețuiască demnitatea

— Nu pleca, te rog! Nu mă lăsa singură cu băieții… Nu pot fără tine! vocea mea răsuna disperată în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea rece. Era o seară de noiembrie, ploua mărunt, iar lumina galbenă a becului tremura pe chipul lui Doru. Stătea cu mâinile încrucișate, privindu-mă ca pe o povară.

— Tu nu vezi că nu mai pot? M-am săturat să trăiesc cu o femeie care nu știe decât să spele, să gătească și să se plângă! Ești doar o slugă, Irina. Atât.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca un blestem. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept, cum tot ce construiam de doisprezece ani se năruie într-o clipă. M-am prăbușit pe scaun, cu lacrimile șiroind pe obraji. Doru și-a luat geaca și a ieșit fără să privească înapoi. Ușa s-a trântit, iar liniștea aceea grea a casei m-a sufocat.

A doua zi dimineață, băieții mei, Vlad și Radu, m-au găsit plângând la masa din bucătărie. Vlad, cel mare, avea doar zece ani, dar ochii lui erau prea serioși pentru vârsta lui.

— Mama, unde e tata?

— Tata are nevoie de timp… O să ne descurcăm noi, am spus încercând să-mi ascund vocea tremurată.

Au urmat luni de tăcere și absență. Doru nu a mai sunat decât rar, să întrebe dacă am plătit întreținerea sau dacă băieții au nevoie de ceva. Eu am început să lucrez mai mult la croitorie, să cos haine pentru vecine și să mă ocup de copii. Seara, când casa era liniștită, mă uitam la poza noastră de la nuntă și mă întrebam unde am greșit. Oare chiar eram doar o slugă? Oare nu meritam iubire?

Mama mea venea des să mă ajute. Într-o zi, când mă vedea că mă chinui să cos o rochie pentru doamna Popescu, mi-a spus:

— Irina, tu ai uitat cine ești. Nu ești doar soția lui Doru sau mama băieților. Ești fata mea, femeia care a visat să aibă un atelier de croitorie. Nu lăsa un bărbat să-ți spună cât valorezi!

Am început atunci să cred că pot fi mai mult. Am pus anunțuri prin cartier: „Croitorie la Irina – reparații și creații la prețuri mici”. Încet-încet, au început să vină cliente: doamna Ionescu cu fustele ei prea lungi, domnul Petrescu cu pantalonii rupți la genunchi, chiar și profesoara de română a lui Vlad cu o rochie de bal. Banii nu erau mulți, dar simțeam că am din nou un rost.

Băieții creșteau frumos. Vlad a intrat la liceu cu bursă, Radu cânta la chitară și visa să ajungă muzician. În serile de vară stăteam toți trei pe balconul mic și povesteam despre viitor. Uneori îi vedeam pe vecini cum se uitau la noi cu milă – „Săraca Irina, a rămas singură cu copiii…” Dar eu nu mai simțeam milă pentru mine.

Au trecut patru ani de la plecarea lui Doru. Într-o zi de primăvară, când tocmai coseam o rochie de mireasă pentru fiica doamnei Popescu, am auzit soneria. Am deschis ușa și l-am văzut pe Doru. Era schimbat: părul grizonat, ochii obosiți.

— Irina… putem vorbi?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Băieții erau la școală. L-am invitat în bucătărie – aceeași bucătărie unde mă făcuse „slugă”.

— Ce vrei?

— Am greșit… Am fost prost. M-am rătăcit după o femeie care nu m-a iubit niciodată cum m-ai iubit tu. Am pierdut tot: casa, banii… Pe voi. Vreau să mă întorc acasă.

L-am privit lung. În acei patru ani învățasem să trăiesc fără el. Sufletul meu nu mai era același – nu mai era femeia care plângea în genunchi.

— Doru… Acasă nu mai e aici pentru tine. Eu nu mai sunt femeia pe care ai lăsat-o plângând. Am muncit pentru fiecare zâmbet al băieților mei, pentru fiecare leu câștigat cinstit. Nu pot uita ce mi-ai spus atunci… Poate că ai nevoie de iertare ca să mergi mai departe, dar eu am nevoie de liniște.

A tăcut mult timp. Apoi s-a ridicat încet și a ieșit fără să spună nimic.

Seara le-am povestit băieților ce s-a întâmplat.

— Vrei să-l ierți? m-a întrebat Vlad.

— Nu știu dacă pot… Unele răni nu se vindecă niciodată complet.

În acea noapte am stat mult timp trează, privind luna prin geamul murdar al bucătăriei. M-am gândit la toate femeile care plâng în tăcere după ce au fost trădate și umilite. La cât de greu e să te ridici când cineva îți calcă sufletul în picioare.

Oare chiar putem ierta orice? Sau uneori trebuie să ne alegem pe noi înșine?