Tatăl soției mele ne-a invadat casa: Unde se termină familia și începe intimitatea noastră?

— Nu mai găsesc niciodată nimic în frigiderul ăsta! am strigat, trântind ușa cu o disperare pe care nu mi-o recunoșteam. Era a treia oară săptămâna asta când mă întorceam de la muncă, visând la o felie de brânză și poate o roșie, doar ca să găsesc rafturile goale, ambalaje mototolite și, undeva în fundal, râsul gros al lui nea Vasile, tatăl soției mele.

— Ce-ai, măi, Radu? Nu-ți place să ai musafiri? a glumit el, cu gura plină, așezat la masa noastră, în halatul lui vechi, cu papucii mei în picioare. Mirosea a țuică și a ciorbă de burtă, iar privirea lui era sfidătoare, ca și cum ar fi știut că nu pot să-i spun nimic.

Am simțit cum mi se strânge stomacul, nu doar de foame, ci și de neputință. Nu era prima dată când mă simțeam străin în propria casă, dar azi, parcă, totul mă durea mai tare. Am privit-o pe Ana, soția mea, care încerca să facă ordine printre vasele murdare, evitând să mă privească. Știa și ea că nu mai rezist, dar nu voia să-l supere pe tatăl ei.

— Lasă, tati, că fac eu niște paste, a zis ea, cu voce stinsă.

— Să nu uiți să pui și brânză, că am terminat-o eu, a râs nea Vasile, bătând cu palma în masă.

M-am retras în dormitor, încercând să-mi adun gândurile. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să mă simt ca un chiriaș în propria casă, să-mi ascund mâncarea, să-mi păzesc telecomanda, să-mi cer voie să fac duș? Totul a început cu câteva vizite scurte, după ce mama Anei a murit. Nea Vasile părea pierdut, rătăcit, și am zis că e normal să vină la noi din când în când. Dar, încet-încet, vizitele s-au transformat în șederi de câte o săptămână, apoi două, apoi… nu a mai plecat deloc.

La început, am avut răbdare. Îl înțelegeam. Pierduse tot ce avea mai drag și, probabil, îi era frică de singurătate. Dar, cu timpul, a început să-și impună regulile. În bucătărie, doar el gătea. Dacă voiam să fac o cafea, trebuia să-i cer voie. Dacă voiam să mă uit la știri, trebuia să mă rog de el să schimbe canalul. Și, cel mai rău, Ana nu zicea nimic. Îl lăsa să facă ce vrea, de teamă să nu-l rănească.

— E tata, Radu, nu pot să-l dau afară, mi-a spus într-o seară, când am încercat să discutăm.

— Dar eu? Eu ce sunt? De ce nu contează și ce simt eu? am întrebat, cu voce tremurată.

— Știu că e greu, dar… nu pot. Nu pot să-i spun să plece. N-are pe nimeni.

Am simțit că mă sufoc. În fiecare zi, casa mea devenea tot mai mică, iar eu tot mai invizibil. Prietenii nu mai veneau pe la noi, pentru că nea Vasile îi lua peste picior sau le povestea, cu o mândrie prostească, cum el a crescut „bărbați adevărați”, nu ca „ăștia de azi”. Seara, când mă întorceam de la muncă, visam la liniște, la o cină cu Ana, la o discuție normală. Dar găseam doar haos, miros de mâncare grea și râsete groase.

Într-o duminică, după ce am găsit din nou frigiderul gol, am cedat.

— Gata! Nu mai pot! am izbucnit, uitându-mă la Ana, care tocmai încerca să spele vasele.

— Ce s-a întâmplat acum? a întrebat ea, obosită.

— Ce s-a întâmplat? Totul! Nu mai am loc aici! Nu mai am liniște, nu mai am intimitate, nu mai am nimic!

Nea Vasile s-a ridicat de la masă, privindu-mă cu ochii lui mici și reci.

— Dacă nu-ți convine, poți să pleci tu, băiete! Eu sunt tatăl ei, nu tu!

M-am uitat la Ana, așteptând să spună ceva, orice. Dar ea a tăcut, cu ochii în pământ.

— Asta vrei? Să plec eu? am întrebat, simțind cum mi se rupe ceva în suflet.

— Nu… dar nu pot să-l dau afară, Radu. Nu pot.

Am ieșit din casă, trântind ușa. Am mers pe străzi, fără țintă, încercând să-mi dau seama ce să fac. Mă simțeam trădat, abandonat, ca și cum nu mai conta pentru nimeni. Am sunat-o pe sora mea, Irina, și i-am povestit totul.

— Radu, trebuie să-i spui clar ce simți. Nu poți trăi așa. Casa voastră nu e hotel. Dacă nu pui limite, o să te pierzi pe tine.

Avea dreptate. Dar cum să-i spun Anei? Cum să-i spun că nu mai pot, fără să o rănesc? Cum să-i spun tatălui ei să plece, fără să-l fac să se simtă și mai singur?

În seara aceea, m-am întors acasă târziu. Ana mă aștepta în bucătărie, cu ochii roșii de plâns.

— Îmi pare rău, Radu. Știu că nu e corect. Dar mi-e frică să-l las singur. Mi-e frică să nu pățească ceva.

— Și mie mi-e frică, Ana. Mi-e frică să nu ne pierdem pe noi. Mi-e frică să nu mă pierd pe mine.

Am stat mult timp în tăcere, fiecare cu gândurile lui. În cele din urmă, am decis să vorbim cu nea Vasile. Să-i spunem că îl iubim, că vrem să-l ajutăm, dar că avem nevoie și de spațiul nostru. A fost o discuție grea, cu multe lacrimi și reproșuri. La început, a refuzat să plece. Apoi, încet-încet, a acceptat să stea la noi doar în weekenduri, iar în rest să se întoarcă la casa lui.

Nu a fost ușor. Încă mă simt vinovat uneori, încă mă întreb dacă am făcut bine. Dar, pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir din nou. Că am loc în casa mea, în viața mea.

Mă întreb, uneori, dacă familia are limite. Dacă putem să spunem „ajunge” fără să rănim pe cineva. Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu că, uneori, trebuie să ne apărăm și pe noi, chiar dacă doare. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și începe dreptul la fericirea ta?