Tatăl socru care ne-a schimbat viața: Între dragoste, răbdare și disperare

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Am urlat în gând, în timp ce deschideam frigiderul și vedeam rafturile goale. Era a treia oară săptămâna asta când domnul Petrescu, tatăl lui Vlad, venise „în vizită” și plecase abia după ce golise tot ce aveam prin casă. Mă uitam la resturile de brânză și la borcanul gol de zacuscă, simțind cum mi se strânge stomacul nu de foame, ci de frustrare.

Vlad a intrat în bucătărie cu pași mici, evitând să mă privească în ochi. — Tatăl meu… știi cum e, nu poate sta singur acasă. Și-a pierdut soția, e greu pentru el…

— Vlad, nu e vorba doar de asta! E vorba că nu mai avem cu ce să trăim! Nu pot să merg la cumpărături de trei ori pe săptămână doar ca să găsească el totul proaspăt! Am început să ridic vocea fără să vreau. Mă simțeam vinovată, dar și neputincioasă.

— O să-i spun să nu mai vină așa des, a murmurat Vlad, dar știam că nu va face nimic. Îl vedeam cum se topește între loialitatea față de mine și cea față de tatăl lui.

Prima dată când domnul Petrescu a venit la noi după moartea soacrei mele, am fost plină de compasiune. I-am pregătit ciorbă de perișoare, i-am făcut plăcintă cu mere. L-am ascultat povestind despre tinerețea lui la țară, despre cum o cunoscuse pe mama lui Vlad. Dar vizitele s-au transformat rapid în obiceiuri zilnice. Venea dimineața și pleca seara târziu. Uneori rămânea peste noapte. Și mereu, mereu mânca tot ce găsea.

Într-o zi, când am ajuns acasă după serviciu, l-am găsit pe domnul Petrescu cu prietenul lui din bloc, nea Ilie, la masa din sufragerie. Pe masă nu mai era nimic din ce lăsasem dimineața: nici friptura de pui pentru cină, nici prăjitura pentru copii. — Săru’ mâna, noră dragă! Ne-ai salvat cu bunătățile tale!

Am zâmbit forțat și am mers direct în baie ca să nu izbucnesc. M-am uitat în oglindă și m-am întrebat: „Oare chiar sunt o persoană rea dacă nu mai pot suporta asta?”

Seara aceea a fost începutul sfârșitului răbdării mele. Am încercat să vorbesc cu Vlad din nou.

— Vlad, trebuie să stabilim niște limite. Nu mai putem continua așa. Copiii întreabă de ce nu mai avem lapte dimineața, eu nu mai am energie să gătesc non-stop…

— E tatăl meu! Ce vrei să fac? Să-l dau afară?

— Nu! Dar nici nu putem trăi doar pentru el! Avem și noi nevoie de spațiul nostru!

Vlad s-a ridicat nervos și a ieșit din cameră. În noaptea aceea am plâns în pernă, simțind că mă sufoc între două lumi: familia mea și familia lui.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Am plecat la tata. Să mă suni când te calmezi.”

Au urmat zile grele. Copiii mă întrebau unde e tata, eu încercam să le explic fără să-i pun într-o lumină proastă pe bunicul sau pe Vlad. M-am simțit singură și abandonată.

După o săptămână, Vlad s-a întors acasă. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Am vorbit cu tata. O să încerce să vină mai rar… Dar mi-a spus că se simte singur și că doar aici se simte ca acasă.

— Și noi? Noi unde ne simțim acasă? am întrebat încet.

A urmat o tăcere apăsătoare. Am decis împreună să încercăm o soluție: două zile pe săptămână la noi, restul la el acasă sau la sora lui Vlad din Ploiești. A fost greu la început; domnul Petrescu s-a supărat, a făcut glume amare despre „norocul” de a avea copii care îl dau afară din casă.

Dar încet-încet lucrurile s-au așezat. Am început să gătim împreună când venea el; copiii au învățat să-și ascundă dulciurile preferate; Vlad a început să-și apere mai mult familia noastră mică.

Totuși, uneori mă trezesc noaptea și mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost prea dură sau dacă nu cumva sacrificiul meu era prețul firesc al unei familii unite.

Oare câți dintre voi v-ați confruntat cu astfel de situații? Unde tragem linia între ajutor și sacrificiu? Cum reușim să fim buni fără să ne pierdem pe noi înșine?