Sunt însărcinată și am fost lovită de amanta soțului meu chiar în sala de judecată. Nimeni nu știa cine e, de fapt, judecătorul…

— Nu te mai preface, Irina! Toată lumea știe că ai vrut doar banii lui Vlad!
Vocea stridentă a Anei răsuna în sala de judecată, iar eu, cu mâinile tremurânde pe burtă, încercam să-mi găsesc aerul. Eram în a șaptea lună de sarcină și nu-mi imaginam niciodată că voi ajunge aici, în fața unui judecător, încercând să-mi salvez căsnicia și demnitatea. Vlad, soțul meu, stătea la doar câțiva metri distanță, cu privirea pierdută și rece, de parcă nu mă mai recunoștea.

— Ana, te rog, oprește-te! Nu e locul… am încercat să spun, dar ea s-a repezit spre mine, cu ochii injectați de ură.

— Să taci! Ai distrus totul!

Înainte să pot reacționa, am simțit o durere ascuțită în abdomen. Ana mă lovise cu piciorul, chiar acolo unde îmi protejam copilul. Am căzut pe podeaua rece, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce lumea din sală rămăsese mută de uimire.

— Ce faci, femeie?! a strigat cineva din public, dar Vlad nu s-a mișcat.

Judecătorul, un bărbat în vârstă, cu trăsături severe, a bătut cu ciocănelul în masă, dar vocea îi tremura.

— Ordine! Să vină cineva să o ajute pe doamna!

Ambulanța a venit repede, dar totul părea ireal. Vlad nu s-a apropiat de mine nici măcar o secundă. Am văzut doar cum Ana îi șoptește ceva la ureche, iar el dă din cap, de parcă ar fi fost hipnotizat.

În drum spre spital, am plâns în hohote. Nu pentru durerea fizică, ci pentru că am realizat că Vlad nu mai era al meu. Că tot ce construisem împreună, toate serile în care visam la viitorul nostru, nu mai însemnau nimic.

Când m-am întors acasă, mama mă aștepta cu ochii roșii de plâns.

— Irina, nu te mai întoarce la el. Nu merită nici măcar o lacrimă de-a ta!

— Dar copilul, mamă? Cum să crească fără tată?

— Mai bine fără tată decât cu un om care nu te respectă!

Am stat zile întregi închisă în cameră, refuzând să răspund la telefon. Vlad nu m-a căutat. Nici măcar un mesaj, nimic. Prietenele mele îmi spuneau că îl văd prin oraș cu Ana, râzând, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Într-o seară, am primit o scrisoare. Era de la judecătorul care prezidase procesul. Am deschis-o cu mâinile tremurânde:

„Irina,
Nu pot să intervin în viața voastră, dar trebuie să știi că Vlad nu este omul pe care îl crezi. El nu știe că sunt tatăl lui, dar am încercat mereu să-l protejez de adevărul dureros al familiei noastre. Nu lăsa ura să-ți întunece sufletul. Ai grijă de tine și de copilul tău.
Cu respect,
Mihai Popescu”

Am rămas blocată. Judecătorul era tatăl lui Vlad? Cum era posibil să nu știe? De ce nu i-a spus niciodată? Am simțit că tot universul meu se prăbușește din nou.

A doua zi, am decis să mă duc la Vlad. Aveam nevoie de răspunsuri. L-am găsit acasă, cu Ana, care mi-a zâmbit batjocoritor.

— Ce cauți aici? Nu ți-a fost de ajuns ce ai pățit?

— Vlad, trebuie să vorbim. E important.

El s-a ridicat, evitându-mi privirea.

— Nu mai avem ce discuta, Irina. Totul s-a terminat între noi.

— Vlad, judecătorul… Mihai Popescu… e tatăl tău.

Ana a izbucnit în râs.

— Ce minciuni mai inventezi?

— Nu mint! Am scrisoarea aici.

Vlad a luat scrisoarea și a citit-o. Am văzut cum fața i se schimbă, cum mâinile îi tremură. Ana a încercat să i-o smulgă, dar el a împins-o ușor la o parte.

— De ce nu mi-a spus niciodată? a șoptit el, mai mult pentru sine.

— Pentru că a vrut să te protejeze. Dar tu? Tu pe cine ai protejat? Pe mine, pe copilul nostru?

Vlad a început să plângă, pentru prima dată de când îl cunoșteam. Ana a ieșit trântind ușa, lăsându-ne singuri.

— Irina, îmi pare rău… Am fost orb. Am crezut tot ce mi-a spus Ana.

— Nu mai contează, Vlad. Nu mai pot avea încredere în tine.

Am plecat, lăsându-l singur cu regretele lui.

Au trecut luni de atunci. Am născut o fetiță sănătoasă, Maria, care mi-a dat puterea să merg mai departe. Vlad a încercat să revină în viața noastră, dar nu am mai putut să-l primesc.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă am făcut bine. Oare chiar putem să o luăm de la capăt după ce pierdem tot ce iubeam? Sau rămânem pentru totdeauna prizonierii trecutului nostru?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați mai fi putut ierta?