Sub același acoperiș: Prețul unei alegeri

— Nu te supăra, Irina, dar cred că ar fi mai bine pentru toți dacă am face schimb de apartamente. Dar, să fie clar, doar dacă îmi treci apartamentul tău pe nume, spuse soacra mea, Valeria, cu vocea ei tăioasă, în timp ce își răsucea inelul pe deget.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram la masa din bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, cu Andrei, soțul meu, privind în gol la farfuria cu ciorbă răcită. Valeria stătea dreaptă, cu spatele lipit de scaun, privindu-mă insistent. În aer plutea o tensiune pe care o cunoșteam prea bine — aceeași care mă făcea să mă simt mereu ca o intrusă în propria mea viață.

— Mamă, nu cred că e momentul… încercă Andrei să intervină, dar Valeria îl întrerupse dintr-o mișcare a mâinii.

— Nu e vorba de moment, e vorba de viitor! Vrei să stăm toți înghesuiți aici? Eu am apartament cu două camere la Unirii. E mai spațios. Dar nu pot să risc să rămân pe drumuri la vârsta mea.

Mi-am mușcat buza. Știam că nu era doar despre spațiu. Era despre control. Despre felul în care Valeria reușea mereu să-și impună voința, să ne facă să ne simțim datori. Am crescut fără părinți — mama a murit când aveam 12 ani, tata s-a stins la scurt timp după. Apartamentul acesta era singura moștenire pe care o aveam, singurul lucru care era doar al meu.

— Irina, nu vezi că e o oportunitate? Să scăpăm de ratele astea nenorocite și să avem mai mult spațiu… încercă Andrei să mă convingă, evitându-mi privirea.

— Și dacă mâine nu mai suntem împreună? Ce fac eu atunci? rămân pe drumuri? am întrebat cu voce tremurată.

Valeria oftă teatral:

— Nu fi dramatică! Eu sunt mama lui Andrei. Nu v-aș da afară niciodată. Dar trebuie să mă asigur că nu pierd tot ce am muncit o viață.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu era prima dată când Valeria încerca să mă manipuleze. De când m-am măritat cu Andrei, am simțit mereu că trebuie să demonstrez ceva — că nu sunt destul de bună pentru el, că nu merit ceea ce am.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am perpelit în pat, ascultând respirația grea a lui Andrei. Mă întrebam dacă el chiar mă iubește sau doar îi este mai ușor să meargă pe mâna mamei lui. Dimineața, am găsit un bilet pe frigider: „M-am dus la muncă. Vorbim diseară. Te iubesc.”

Am mers la serviciu ca un robot. La birou, colega mea, Mirela, a observat că sunt abătută.

— Ce-ai pățit? Pari la capătul puterilor.

I-am povestit totul printre suspine. Mirela m-a privit lung:

— Irina, tu realizezi ce-ți cere? Să renunți la singura ta siguranță pentru o promisiune? Știi câte femei am văzut lăsate pe drumuri după ce au făcut compromisuri din astea?

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, Andrei mă aștepta cu ochii roșii de oboseală.

— Hai să vorbim ca doi oameni mari, Irina. Mama are dreptate într-un fel… Dar și tu ai dreptate. Nu vreau să te pierd din cauza unui apartament.

— Atunci spune-i mamei tale că nu accept! am izbucnit eu.

Andrei a tăcut. Știam că îi era greu să-i țină piept Valeriei. De fiecare dată când încerca să se opună, ea începea cu șantajul emoțional: „După tot ce am făcut pentru tine…”

În zilele următoare, Valeria a început să mă sune zilnic:

— Te-ai gândit? Nu mai pot sta mult aici. Mă dor oasele de la frigul din apartamentul ăsta bătrânesc.

Am început să evit telefonul și chiar și acasă mă simțeam străină. Andrei devenise tot mai absent, prins între două focuri.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Valeria la telefon — în care m-a acuzat că sunt egoistă și nerecunoscătoare — am izbucnit în plâns în fața lui Andrei:

— De ce trebuie mereu să aleg între tine și mine? De ce nu pot fi și eu importantă?

El m-a luat în brațe, dar nu a spus nimic. Tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

În weekend-ul următor, Valeria a venit neanunțată cu actele pregătite:

— Hai să rezolvăm odată! Uite aici contractul de donație. Doar semnezi și gata!

Am simțit cum mi se taie respirația. Am privit-o în ochi și pentru prima dată am avut curajul să spun ce simt:

— Nu semnez nimic! Acest apartament este singura mea siguranță. Dacă vrei să facem schimb, facem contract legal de vânzare-cumpărare sau nimic!

Valeria s-a ridicat brusc:

— Nu-mi vine să cred cât ești de nerecunoscătoare! Să nu uiți niciodată cine te-a ajutat când ai avut nevoie!

A trântit ușa și a plecat. Andrei s-a uitat la mine lung:

— Poate ai exagerat…

— Poate că da… Dar pentru prima dată am ales pentru mine!

Au trecut luni de atunci. Relația cu Valeria s-a răcit complet. Cu Andrei încă încercăm să ne regăsim echilibrul. Uneori mă întreb dacă nu cumva am pierdut prea mult luptând pentru un apartament… Dar apoi îmi amintesc: dacă nu mă apăr eu pe mine, cine o va face?

Oare câte femei ajung să-și sacrifice liniștea doar ca să fie acceptate? Merită vreodată să renunți la tine pentru liniștea altora?