Soțul meu nu acceptă să păstrez legătura cu fosta soacră: Cum să-l conving că nu înseamnă nimic?
— Irina, iar ai vorbit cu Elena? Vocea lui Vlad răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încerc să-mi ascund telefonul în buzunarul halatului. Mă uit la el, cu ochii mari, simțind cum inima îmi bate nebunește. Nu e prima dată când avem discuția asta, dar de fiecare dată doare la fel de tare.
— Vlad, te rog, nu e ceea ce crezi. Am vorbit doar despre Mara, nimic altceva. Elena vrea să știe dacă poate veni la serbarea de la grădiniță. Atât.
El oftează, își trece mâna prin păr și mă privește cu o amărăciune pe care nu i-am mai văzut-o niciodată. — Nu înțeleg de ce trebuie să păstrezi legătura cu ea. Ai divorțat de Radu, nu mai ești parte din familia lor. Ce rost are?
Îmi mușc buza, încercând să-mi găsesc cuvintele. Cum să-i explic că Elena a fost mai mult decât o soacră pentru mine? Că, atunci când Radu a început să lipsească nopțile și să vină acasă cu miros de alcool, ea era cea care mă ținea în brațe și îmi spunea să nu renunț la mine însămi? Că, după divorț, când lumea mă judeca pentru că am plecat cu un copil mic, ea a fost singura care mi-a adus o supă caldă și mi-a spus că sunt puternică?
— Vlad, nu pot să rup legătura cu ea. Mara are nevoie de bunica ei. Și eu… eu am nevoie să știu că nu am pierdut totul după divorț. Elena nu e doar fosta mea soacră, e ca o mamă pentru mine.
El dă din cap, neîncrezător. — Și eu ce sunt pentru tine, Irina? Eu nu contez? Mă simt ca un străin în casa asta, de fiecare dată când o aud pe Elena la telefon.
Mă apropii de el, încercând să-i ating mâna, dar el se retrage. — Vlad, tu ești familia mea acum. Dar nu pot să-i iau Marei dreptul la bunica ei. Și nici pe al meu, să am pe cineva care mă înțelege fără să mă judece.
— Poate că nu mă iubești destul, dacă nu poți să renunți la trecut, spune el, cu voce joasă.
Mă doare. Mă doare mai mult decât aș fi crezut. Mă duc în dormitor, închid ușa și mă las să cad pe pat, cu fața în pernă. Mă gândesc la Radu, la cum s-a schimbat totul între noi după ce s-a născut Mara. La certurile care nu se mai terminau, la promisiunile lui că se va schimba, la lacrimile mele ascunse în baie. La ziua când am plecat, cu Mara de mână, și la privirea Elenei, plină de înțelegere și durere.
Telefonul vibrează. E un mesaj de la Elena: „Să nu-l superi pe Vlad din cauza mea. Dacă vrei, nu mai vin la serbare.”
Simt cum mă cuprinde furia. De ce trebuie să aleg mereu între oameni pe care îi iubesc? De ce nu pot să am o familie normală, în care toți să se accepte și să se sprijine?
A doua zi, la micul dejun, Mara vine la mine cu ochii mari și triști. — Mami, vine buni la serbare?
Îi zâmbesc, dar simt cum mi se rupe sufletul. — Nu știu, iubita mea. Poate că nu.
— Dar de ce? Eu vreau să vină. Vlad nu o place pe buni?
Nu știu ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că oamenii mari nu știu mereu să iubească fără condiții?
După ce o duc la grădiniță, mă întorc acasă și îl găsesc pe Vlad pe balcon, fumând nervos. Mă apropii de el, cu inima strânsă.
— Vlad, trebuie să vorbim. Nu pot să trăiesc așa, între două lumi. Mara are nevoie de bunica ei, iar eu am nevoie de liniște. Nu vreau să te rănesc, dar nici să renunț la cine sunt. Poate că nu înțelegi legătura mea cu Elena, dar nu e despre trecut, ci despre prezent. Despre Mara.
El se uită la mine, cu ochii roșii de oboseală. — Mi-e greu, Irina. Mi-e greu să accept că cineva din trecutul tău e atât de prezent în viața noastră. Mă simt mereu pe locul doi.
— Nu ești pe locul doi, Vlad. Dar nu pot să-i cer Marei să renunțe la bunica ei, doar pentru că noi avem nesiguranțele noastre. Poate că ar trebui să vorbim cu cineva, să ne ajute să înțelegem mai bine.
El oftează, dar nu mai spune nimic. Intră în casă și trântește ușa după el. Rămân pe balcon, cu ochii în lacrimi, întrebându-mă dacă am făcut bine să lupt pentru această familie. Dacă nu cumva, încercând să-i împac pe toți, mă pierd pe mine însămi.
Seara, când Mara adoarme, mă așez lângă Vlad pe canapea. Îi iau mâna și i-o strâng, încercând să-i transmit toată dragostea mea, toată vulnerabilitatea.
— Vlad, nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot să trăiesc cu frica de a pierde tot ce am construit cu Elena și cu Mara. Poate că nu e ușor să accepți, dar te rog, încearcă să vezi dincolo de gelozie. Nu e nimic între mine și trecutul meu, doar o legătură de suflet care nu poate fi ruptă fără să ne rănim pe toți.
El mă privește lung, apoi își lasă capul pe umărul meu. — O să încerc, Irina. Pentru tine. Pentru Mara.
În noaptea aceea, adorm cu inima mai ușoară, dar cu mintea plină de întrebări. Oare chiar putem să ne vindecăm rănile trecutului fără să ne pierdem pe noi înșine? Oare familia înseamnă să alegi, sau să accepți că iubirea nu are mereu granițe clare?
Voi ce ați face în locul meu? Ați renunța la o legătură care v-a salvat cândva, doar pentru liniștea prezentului? Sau ați lupta să păstrați tot ce contează, chiar dacă doare?