Soțul meu m-a părăsit pentru alta, apoi tăcere: 12 ani mai târziu, e la ușa mea

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici după tot ce ai făcut! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad stătea în pragul ușii mele, cu ochii plecați și mâinile strânse nervos.

Era o seară ploioasă de octombrie, iar picăturile loveau geamul cu furie, parcă în ton cu furtuna din sufletul meu. Îl priveam pe Vlad, bărbatul care mi-a fost soț, tatăl fiicei mele, omul care m-a lăsat fără explicații acum doisprezece ani. Îmi amintesc și acum ziua aceea ca și cum ar fi fost ieri: eram la bucătărie, pregăteam ciorba preferată a lui, când mi-a spus pe un ton rece că nu mai poate continua. Că s-a îndrăgostit de altcineva. Că pleacă.

Atunci am simțit cum tot universul meu se prăbușește. Am rămas singură cu Ilinca, fetița noastră de doar șase ani. Părinții mei, Mariana și Gheorghe, au încercat să mă sprijine, dar nu au putut niciodată să înțeleagă de ce nu am făcut tot posibilul să-l aduc înapoi. „O femeie trebuie să-și țină bărbatul acasă”, îmi spunea mama mereu, cu vocea ei aspră. Dar eu nu mai aveam putere să lupt pentru ceva ce nu mai exista.

Anii au trecut greu. Am lucrat ca profesoară la liceul din orașul nostru mic din Moldova, încercând să-mi ascund lacrimile în spatele zâmbetului fals pe care îl afișam la ore. Ilinca creștea frumos, dar mereu am simțit că îi lipsește ceva. Seara, când adormea cu capul pe genunchii mei, mă întreba uneori: „Mami, de ce nu vine tati la serbare?” Sau: „Oare tati mă mai iubește?”

Nu știam ce să-i răspund. Vlad dispăruse complet. Nu a sunat niciodată de ziua Ilincăi, nu a trimis o scrisoare, nimic. Am aflat de la vecini că trăia cu o femeie din Iași, o anume Simona. Se spune că era frumoasă și avea bani. M-am simțit umilită și trădată de fiecare dată când cineva aducea vorba despre ei.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă plângând. O colegă îi spusese că tatăl ei are „o familie nouă”. Am strâns-o tare în brațe și am plâns împreună. Atunci am decis că trebuie să fiu puternică pentru ea. Am început să merg la terapie, să citesc despre iertare și vindecare. Dar rana a rămas acolo, adâncă și sângerândă.

Acum, după doisprezece ani de tăcere, Vlad era din nou la ușa mea. Avea părul grizonat și ochii obosiți. S-a uitat la mine ca un străin care caută adăpost.

— Ana… te rog… pot intra?

Am ezitat o clipă, apoi am făcut un pas înapoi. L-am lăsat să intre doar pentru că Ilinca era la facultate și nu voiam scandal pe scară.

— Ce vrei? am întrebat sec.

— Am greșit enorm… Nu există zi în care să nu regret ce am făcut… Simona m-a părăsit acum un an. Sunt singur… Și bolnav…

Cuvintele lui au căzut greu între noi. Nu știam dacă să-l cred sau să-l alung din nou.

— Și ce vrei de la mine? Să te iert? Să te primesc înapoi după tot ce ai făcut?

— Nu… Nu știu… Poate doar să mă ierți… Să pot vorbi cu Ilinca… S-o văd măcar o dată…

Am simțit cum furia se amestecă cu mila. M-am gândit la toate serile în care Ilinca a plâns după el. La toate momentele în care am simțit că nu sunt suficientă ca mamă și ca femeie.

— Ilinca e adult acum. Dacă vrea să te vadă, e decizia ei. Dar eu… eu nu pot uita atât de ușor.

Vlad a început să plângă. Era prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil. Mi-a povestit cum viața cu Simona nu a fost ceea ce și-a imaginat. Cum s-a simțit mereu vinovat pentru ce ne-a făcut. Cum boala l-a făcut să realizeze cât de mult a pierdut.

— Ana… Nu vreau nimic material… Vreau doar să știu că mă poți ierta într-o zi…

Am rămas tăcuți minute bune. În mintea mea se derulau toate certurile noastre, toate promisiunile încălcate, toate visele spulberate.

— Vlad… Iertarea nu vine peste noapte. Poate niciodată. Dar pentru Ilinca… poate ar trebui să încercăm să fim civilizați.

A plecat cu capul plecat, mulțumindu-mi printre lacrimi. După ce a ieșit pe ușă, m-am prăbușit pe canapea și am plâns ca atunci când eram tânără și lumea mea se destrăma.

Câteva zile mai târziu, Ilinca a venit acasă. I-am povestit totul. A ascultat în tăcere, apoi mi-a spus:

— Mami… poate ar trebui să-l văd măcar o dată. Să-i spun ce simt eu…

Am aprobat încet. Poate că timpul vindecă rănile, dar cicatricile rămân mereu acolo.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare chiar putem ierta cu adevărat? Sau doar învățăm să trăim cu durerea? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?