Soțul meu a petrecut vara trecută cu fosta lui soție: „Înțelege, trebuie să păstrăm legătura”

— Aria, trebuie să vorbim, mi-a spus Vlad într-o seară, cu vocea aceea joasă pe care o folosea doar când urma să-mi dea o veste proastă. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, simțind cum inima mi se strânge. — Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea. Vlad a oftat adânc și s-a așezat în fața mea. — Am vorbit cu Irina. Trebuie să petrec vara asta cu ea, să rezolvăm niște lucruri. Nu e ce crezi, dar… trebuie să păstrăm legătura.

Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Irina, fosta lui soție, era mereu o prezență fantomatică între noi, chiar dacă divorțaseră de trei ani. Nu aveau copii, nu aveau afaceri împreună, doar o istorie pe care Vlad părea să nu o poată lăsa în urmă. — Ce fel de lucruri? am întrebat, vocea tremurându-mi. — Chestii nerezolvate. Trebuie să discutăm, să închidem niște capitole. Nu vreau să te rănesc, dar simt că trebuie să fac asta ca să pot merge mai departe cu tine, a spus el, evitându-mi privirea.

În noaptea aceea, am dormit cu spatele la el, lacrimile curgându-mi pe pernă. Mă simțeam trădată, dar și vinovată pentru că nu puteam să-i înțeleg nevoia. A doua zi, am sunat-o pe Zoia, cea mai bună prietenă a mea. — Ce o să faci? O să-l lași să plece? Poți să suporți asta? m-a întrebat ea, vocea ei tăioasă tăind liniștea din apartamentul meu. — Nu știu ce să fac, am mărturisit. Pe de o parte, mi se pare revoltător. Pe de altă parte… dacă îl forțez să aleagă, nu-l pierd oricum?

Vara a venit cu pași repezi, iar Vlad a început să lipsească din ce în ce mai mult. Îmi spunea că merge la întâlniri cu Irina, că discută, că încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat între ei. Îl vedeam schimbat, mai absent, mai tăcut. Într-o seară, când s-a întors târziu, l-am întrebat direct: — Vlad, mă mai iubești? S-a uitat la mine lung, apoi a spus: — Aria, nu e vorba de iubire. E vorba de trecut. Nu pot să-l las în urmă dacă nu-l înțeleg. — Și eu? Eu ce sunt? O etapă spre vindecarea ta?

Am început să mă simt ca o străină în propria mea casă. Mă uitam la pozele noastre de la nuntă, la promisiunile făcute, și mă întrebam unde greșisem. Mama mea, când a aflat, a venit direct la mine. — Fata mea, bărbații nu se întorc la foste fără motiv. Nu-l lăsa să-ți calce sufletul în picioare. Dar eu nu voiam să cred că Vlad ar putea să mă trădeze. Îl iubeam prea mult, sau poate doar mă agățam de amintirea unui bărbat care nu mai exista.

Într-o zi, am decis să o caut pe Irina. Am găsit-o la cafeneaua unde obișnuiau să meargă împreună. Era frumoasă, sigură pe ea, cu un zâmbet ironic pe buze. — Ce vrei, Aria? m-a întrebat, fără să mă invite să mă așez. — Vreau să știu ce se întâmplă între voi. — Nimic. Vlad are nevoie să înțeleagă de ce am divorțat. Eu am trecut peste, dar el nu. — Și tu? Îl mai iubești? Irina a râs scurt. — Nu. Dar îmi place să știu că încă are nevoie de mine. Ești geloasă? — Sunt speriată, am recunoscut. — Atunci ar trebui să vorbești cu el, nu cu mine.

Am plecat de acolo cu un gust amar. În seara aceea, l-am confruntat pe Vlad. — Alegi între mine și ea. Nu mai pot trăi așa. — Aria, nu mă pune să aleg. Nu e corect. — Nu e corect nici pentru mine, Vlad! Eu nu mai pot să dorm, nu mai pot să mănânc, nu mai pot să respir de frică să nu te pierd!

Au urmat zile de tăcere, de priviri aruncate pe furiș, de mesaje seci. Vlad a început să doarmă pe canapea. Eu mă închideam în baie și plângeam până nu mai aveam lacrimi. Prietenii noștri au început să ne evite, iar la serviciu nu mă mai puteam concentra. Totul părea să se destrame.

Într-o dimineață, Vlad a venit la mine cu ochii roșii. — Aria, am terminat cu Irina. Am înțeles că nu mai am nimic de rezolvat acolo. Dar nu știu dacă mai putem fi noi. — De ce? — Pentru că te-am rănit prea tare. Pentru că nu merit iertarea ta.

Am stat mult timp pe gânduri. L-am iertat? Nu știu. Îl iubesc încă? Da, dar nu mai la fel. Ceva s-a rupt în mine, ceva ce nu cred că se va mai repara vreodată. Poate că unele răni nu se vindecă, doar înveți să trăiești cu ele.

Mă uit la Vlad și mă întreb: oare chiar putem să iertăm totul în numele iubirii? Sau uneori, iubirea înseamnă să știi când să pleci? Voi ce ați face în locul meu?