„Soacra ne-a făcut cadou o casă la nuntă. Poți să crezi?”: Fratele mai mare și soția lui au ieșit val-vârtej din sală

— Nu pot să cred! O casă? La nuntă? Am rămas cu gura căscată când am auzit cuvintele soacrei mele răsunând în microfon, în fața tuturor invitaților. Mă uitam la Vlad, soțul meu, și nu știam dacă să râd sau să plâng. Îmi simțeam inima bătând nebunește, iar palmele îmi transpirau. În jurul nostru, lumea a început să murmure, iar privirile s-au întors spre masa noastră, ca și cum am fi devenit, dintr-odată, actorii principali într-o piesă de teatru absurdă.

— Vlad și Aria, vă dăruiesc casa din strada Vișinilor, să vă fie cu noroc și să vă construiți acolo o familie frumoasă! a spus soacra mea, doamna Stela, cu voce tare, zâmbind larg, ca și cum ar fi oferit o cutie cu bomboane, nu cheia unui destin.

Am simțit cum privirea lui Radu, fratele mai mare al lui Vlad, ardea ca un laser. Soția lui, Camelia, s-a ridicat brusc de pe scaun, trântind șervețelul pe masă. S-a uitat la mine cu ochii plini de furie, iar apoi s-a întors spre Vlad:

— Serios, mamă? Asta e pentru ei? Dar noi ce suntem, niște străini?

Radu a încercat să o tragă înapoi pe scaun, dar Camelia era deja în picioare, cu obrajii roșii de indignare. Toți invitații au tăcut, iar muzica s-a oprit ca la un semn nevăzut. Am simțit cum fiecare secundă se dilată, iar aerul din sală devenea tot mai greu.

— Camelia, te rog, nu aici, a șoptit Radu, dar vocea lui era prea slabă ca să mai conteze.

— Nu, Radu! Mereu Vlad primește totul! Mereu el e favoritul! Noi am primit o tigaie și o pătură la nuntă, iar acum ei primesc o casă? a izbucnit Camelia, cu vocea tremurândă.

Soacra mea a încercat să calmeze spiritele, dar era prea târziu. Radu și Camelia au ieșit val-vârtej din sală, lăsând în urmă o liniște apăsătoare și o mulțime de priviri curioase. Vlad s-a uitat la mine, neștiind ce să spună. Eu simțeam că totul se destramă în jurul nostru, chiar în ziua în care trebuia să fim cei mai fericiți.

După ce invitații au început să-și revină, iar muzica a pornit din nou, am rămas cu Vlad la masă, încercând să ne adunăm gândurile. Mama lui Vlad a venit la noi, încercând să ne liniștească:

— Nu vă simțiți vinovați, dragii mei. Casa aceea era a voastră de mult. Am vrut doar să fie o surpriză frumoasă.

Dar nu era deloc o surpriză frumoasă. Era începutul unui conflict pe care nu-l prevăzusem. În zilele următoare, telefoanele au sunat fără încetare. Radu nu răspundea, iar Camelia a postat pe Facebook un mesaj plin de venin despre „nedreptățile din familie”. Prietenii și rudele au început să-și dea cu părerea, fiecare cu propria versiune a adevărului. Unii spuneau că e normal ca părinții să ajute pe cine vor, alții că toți copiii ar trebui tratați la fel.

Eu și Vlad ne-am dus să vedem casa. Era o căsuță veche, dar cochetă, cu o curte mică și un nuc bătrân în mijloc. Am intrat ținându-ne de mână, dar liniștea dinăuntru era apăsătoare. Mă uitam la pereții scorojiti și mă întrebam dacă aici vom putea începe cu adevărat o viață nouă sau dacă nu cumva această casă va fi mereu o sursă de ceartă și resentimente.

— Vlad, tu chiar vrei să locuim aici? am întrebat, încercând să-mi ascund teama.

— Nu știu, Aria. Parcă nu mai simt că e al nostru. Parcă e o povară, nu un dar, a răspuns el, privind pe fereastră.

În săptămânile care au urmat, relația cu Radu s-a răcit complet. Camelia refuza să vină la mesele de familie, iar soacra mea era tot mai abătută. Încerca să repare lucrurile, dar fiecare încercare părea să adâncească prăpastia. Tata socru, domnul Ion, nu spunea nimic, dar îl vedeam cum oftează adânc de fiecare dată când ne întâlneam.

Într-o seară, la o masă de duminică, soacra mea a încercat din nou să vorbească cu Radu:

— Radu, mamă, nu am vrut să vă supăr. Casa asta era a bunicii lui Vlad, iar ea a vrut să i-o lase lui. Nu am făcut diferențe între voi…

— Ba da, mamă, ai făcut! Mereu ai făcut! a răspuns Radu, cu vocea tăioasă. Și să știi că nu e vorba doar de casă. E vorba de tot ce s-a întâmplat în ultimii ani. Mereu Vlad, mereu Aria. Noi suntem mereu pe locul doi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu motivul pentru care doi frați se ceartă. M-am ridicat de la masă și am ieșit în curte, încercând să-mi adun gândurile. Vlad m-a urmat, iar între noi s-a lăsat o tăcere grea.

— Aria, crezi că am greșit că am acceptat casa? a întrebat el, cu voce stinsă.

— Nu știu, Vlad. Poate că uneori, un cadou prea mare poate să strice mai mult decât să ajute. Poate că ar trebui să vorbim cu Radu, să găsim o soluție.

În acea noapte, nu am putut dormi. Mă gândeam la familia pe care mi-o doream, la liniștea pe care o visam și la cât de ușor se poate destrăma totul din cauza unui gest, oricât de bine intenționat ar fi fost. Mă întrebam dacă nu cumva, în loc să ne apropie, casa aceea nu va deveni zidul care ne va despărți pentru totdeauna.

Acum, după luni de zile, încă nu am reușit să reparăm relația cu Radu și Camelia. Casa stă goală, iar noi locuim într-un apartament mic, evitând să luăm o decizie. Oare e mai importantă liniștea sufletească sau siguranța materială? Oare un cadou poate uni sau dezbina o familie? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?