Soacra mea a transformat un necaz într-o amintire de neuitat: Povestea unei nurori

— Nu pot să cred că s-a întâmplat asta chiar azi, șoptesc printre dinți, cu mâinile tremurânde pe volan, în timp ce încerc să-mi stăpânesc lacrimile. E ziua cununiei noastre civile, iar eu, Ana, mă simt de parcă tot universul a conspirat împotriva mea. În dreapta mea, Vlad, soțul meu, mă privește cu o îngrijorare pe care nu o mai văzusem până acum.

— Ana, hai, nu te mai stresa, totul o să fie bine, încearcă el să mă liniștească, dar vocea lui nu reușește să-mi pătrundă zidul de anxietate.

Totul a început perfect. Ne-am trezit devreme, am băut cafeaua împreună, am râs, am făcut planuri pentru ziua cea mare. Am ales să facem cununia civilă într-o zi de vineri, ca să putem sărbători în liniște, doar cu familia și câțiva prieteni apropiați. Am rezervat o sală mică la restaurantul „La Tanti Veta”, locul unde mergeam cu Vlad la începutul relației, când nu aveam bani de restaurante scumpe, dar ne simțeam bogați doar pentru că eram împreună.

Am vrut să avem amintiri frumoase, așa că am angajat un fotograf, pe domnul Dinu, recomandat de o prietenă. „E cel mai bun, nu ratează niciun moment important”, mi-a spus ea. Am crezut-o pe cuvânt.

După ceremonia de la starea civilă, am ieșit cu toții în fața primăriei, unde domnul Dinu ne aștepta cu aparatul pregătit. Soarele strălucea, toată lumea zâmbea, iar eu simțeam că plutesc. Mama mea, cu ochii în lacrimi, m-a îmbrățișat strâns, iar tata, deși nu e omul gesturilor, mi-a șoptit la ureche: „Să fii fericită, fata tatii.”

Am ajuns la restaurant, unde ne așteptau deja soacra mea, doamna Mariana, și socrul meu, domnul Gheorghe. Mariana era mereu o prezență impunătoare, cu părul strâns perfect și privirea aceea care te făcea să te simți ca la examen. Nu ne-am înțeles niciodată prea bine, dar azi părea sincer bucuroasă pentru noi.

Mesele erau aranjate frumos, cu fețe de masă albe, flori de câmp și farfurii de porțelan vechi, ca la bunica acasă. Am început să facem poze cu toată lumea, să râdem, să povestim. La un moment dat, domnul Dinu s-a apropiat de mine, cu o privire încurcată.

— Doamnă Ana, îmi pare rău să vă spun, dar am o problemă cu aparatul. Cred că s-a stricat cardul de memorie. Nu pot să accesez nicio fotografie făcută până acum.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am uitat la Vlad, apoi la mama, apoi la soacra mea, care deja se apropia, simțind că ceva nu e în regulă.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Mariana, cu vocea ei tăioasă.

— S-a stricat cardul de memorie, nu avem poze, am bâiguit eu, încercând să nu izbucnesc în plâns.

— Cum adică nu avem poze? a întrebat ea, ridicând sprânceana. Pentru ce l-am plătit pe domnul acesta?

Domnul Dinu încerca să explice, dar nimeni nu-l asculta. Oaspeții se uitau la noi, simțeam cum toată lumea așteaptă să văd cum reacționez. M-am retras la baie, unde am izbucnit în lacrimi. Toată munca, toată emoția, toate planurile mele pentru ziua asta… dispăruseră într-o fracțiune de secundă.

După câteva minute, am simțit o bătaie ușoară în ușă. Era Mariana. Nu mă așteptam să vină ea după mine.

— Ana, deschide, te rog. Hai să vorbim.

Am deschis ușa, cu ochii roșii și obrajii umezi. Mariana m-a privit pentru o clipă, apoi m-a tras ușor de mână spre o bancă din holul restaurantului.

— Știi, și eu am avut parte de necazuri la nunta mea cu Gheorghe. Mama lui nu m-a suportat niciodată, iar în ziua nunții, a făcut un scandal monstru, chiar în fața tuturor. Am plâns toată noaptea, dar știi ce am învățat? Că nu pozele contează, ci oamenii care sunt lângă tine. Amintirile adevărate nu se pierd niciodată, chiar dacă nu le ai pe hârtie.

Am rămas fără cuvinte. Mariana nu era genul care să se deschidă, să vorbească despre sentimente. Dar acum, în fața mea, era o femeie care știa exact prin ce trec.

— Hai să facem altfel, a continuat ea. Toată lumea are telefoane. Să-i rugăm pe toți să facă poze, să filmeze, să surprindă momentele așa cum le văd ei. O să avem cele mai autentice amintiri, crede-mă.

Am ieșit împreună din baie, iar Mariana a luat inițiativa. A bătut cu lingurița în pahar și a cerut atenția tuturor.

— Dragilor, avem o mică problemă tehnică, dar nu ne lăsăm doborâți! Vă rog pe toți să scoateți telefoanele și să faceți cât mai multe poze și filmulețe. Să surprindem ziua asta așa cum o vede fiecare dintre noi!

Oamenii au început să râdă, să se agite, să facă poze din toate unghiurile. Unchiul Costel a făcut un selfie cu toată masa, verișoara Raluca a filmat primul dans, iar mama a surprins un moment în care Vlad mă săruta pe frunte. Atmosfera s-a schimbat complet. Dintr-o dată, nu mai conta că nu aveam poze profesionale. Aveam ceva mult mai valoros: amintiri reale, sincere, imperfecte, dar pline de viață.

La finalul serii, Mariana m-a îmbrățișat pentru prima dată. Nu m-am așteptat niciodată la gestul ăsta din partea ei. Am simțit că, dincolo de toate diferențele dintre noi, în ziua aceea am devenit cu adevărat o familie.

Acum, când mă uit peste pozele acelea stângace, făcute cu telefoanele, râd și plâng în același timp. Fiecare imagine spune o poveste, fiecare zâmbet e real, fiecare lacrimă e sinceră. Și mă întreb: oare nu asta contează cu adevărat? Că, uneori, dintr-un necaz, se poate naște cea mai frumoasă amintire?

Voi ce ați face dacă ați pierde amintirile unei zile atât de importante? Credeți că perfecțiunea e mai valoroasă decât autenticitatea?