Scrisoarea din valiză: Povestea mea despre trădare și curaj

— Nu pot să cred, Vlad! Cum ai putut să-mi faci asta? vocea mi-a tremurat în timp ce țineam telefonul în mână, cu mesajele acelea reci și clare pe ecran. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din București. Vlad tocmai intrase pe ușă, ud leoarcă și cu ochii fugiți. Nu a spus nimic. S-a uitat la mine, apoi la telefonul din mâna mea și a știut că nu mai are rost să mintă.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am crescut împreună, am trecut prin atâtea greutăți — de la ratele la bancă, până la pierderea primului nostru copil. Mereu am crezut că suntem o echipă. Dar acum, totul părea o minciună. M-am așezat pe marginea patului, încercând să-mi controlez respirația. Vlad s-a apropiat încet, dar l-am oprit cu un gest.

— Cine e ea? am întrebat, cu voce joasă.

A tăcut. Apoi, cu un oftat greu, a spus:

— Nu contează… E cineva de la serviciu. Nu știu cum s-a întâmplat.

M-am ridicat brusc. — Nu știi cum s-a întâmplat? Vlad, nu te-ai împiedicat de ea pe hol! Ai ales! Ai mințit! Ai distrus tot ce am construit!

A încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi. În acea clipă, am știut că nu pot să urlu, să plâng sau să-l alung. Nu voiam să fiu femeia aceea disperată care face scandal pe scara blocului. Voiam să-i arăt cât de mult m-a rănit, dar cu demnitate.

Noaptea aceea am dormit pe canapea, cu ochii în tavan și inima frântă. Dimineața, Vlad s-a pregătit pentru delegația la Cluj — delegație despre care acum știam că era doar un pretext pentru a fi cu ea. L-am privit cum își împachetează hainele, cum își aranjează cravata preferată pe care i-o dăruisem de ziua lui.

În timp ce el făcea duș, am deschis valiza și am strecurat acolo o scrisoare. Am scris-o cu mâna tremurândă:

„Vlad,

Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri sau dacă vei avea curajul să te uiți în ochii mei când te vei întoarce. Știu totul. Știu despre ea, despre minciuni și despre nopțile în care ai spus că lucrezi târziu. Nu vreau explicații. Vreau doar să știi că ai distrus ceva frumos și rar. Poate că nu eram perfecți, dar eram sinceri unul cu altul. Sau așa credeam eu.

Când te vei întoarce, nu mă vei mai găsi aici. Îți las cheia pe masă și amintirile noastre în sertarul din sufragerie. Poate într-o zi vei înțelege ce ai pierdut.

Elena”

Am pus scrisoarea între două cămăși și am închis valiza cu grijă. Când a ieșit din baie, i-am zâmbit trist.

— Să ai drum bun, Vlad.

A încercat să mă îmbrățișeze din nou, dar m-am tras ușor.

— Elena… putem vorbi când mă întorc?

— Poate… dacă vei mai găsi pe cineva aici.

A plecat fără să mai spună nimic. Ușa s-a trântit încet după el și am rămas singură într-un apartament care nu-mi mai aparținea. Am început să strâng lucrurile mele: câteva haine, fotografii vechi cu părinții mei din Ploiești, jurnalul din liceu și o carte de poezii de Nichita Stănescu pe care o citeam când eram fericită.

Mama m-a sunat chiar atunci:

— Elena, ce faci? Pari abătută…

Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Mamă… Vlad m-a înșelat.

A tăcut câteva secunde.

— Vino acasă la noi câteva zile. Nu ești singură.

Am luat primul tren spre Ploiești. În compartiment era liniște și priveam pe geam cum ploaia spăla câmpurile verzi de la marginea orașului. M-am gândit la toate momentele frumoase cu Vlad: vacanța la mare când ne-am certat pentru că uitase să-mi cumpere înghețată; Crăciunul când ne-am împodobit bradul cu globuri vechi de la bunica lui; serile când dansam în bucătărie pe muzica lui Holograf.

Ajunsă acasă la părinți, tata m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Mama mi-a făcut ceai de tei și mi-a adus plapuma veche din copilărie.

— O să treacă, fata mea… O să vezi că o să fie bine.

Dar nu era bine. Zilele treceau greu. Prietenele mă sunau să mă întrebe ce s-a întâmplat; unele mă sfătuiau să-l iert, altele îmi spuneau să-l las fără regrete.

— Elena, toți bărbații calcă strâmb la un moment dat! spunea Adina, prietena mea din facultate.

— Nu toți! Eu nu pot trăi cu minciuna asta! îi răspundeam furioasă.

Într-o zi, Vlad m-a sunat insistent. Nu i-am răspuns. Mi-a trimis mesaje lungi, pline de scuze și promisiuni goale:

„Elena, te rog… Îmi pare rău! A fost o greșeală! Vreau să repar totul!”

Dar eu știam că unele lucruri nu se mai pot repara. Într-o seară, l-am visat plângând pe holul apartamentului nostru gol. M-am trezit cu lacrimi pe obraz și am știut că trebuie să merg mai departe.

Am început să caut un nou loc de muncă în Ploiești și mi-am făcut prieteni noi la cursurile de pictură ale doamnei Rusu. Încet-încet, am început să zâmbesc din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am plecat fără scandal, fără țipete sau reproșuri publice. Poate că demnitatea doare mai tare decât furia. Dar știu sigur că nu meritam să fiu mințită.

Oare câte femei aleg tăcerea și demnitatea în locul răzbunării? Oare câți bărbați realizează ce pierd abia după ce e prea târziu?