Scrisoare către fiica mea: Când distanța nu e doar pe hartă

— Nu-mi mai scrii deloc, Maria. Nici măcar un mesaj scurt, să știu că ești bine.
Vocea mea răsună în bucătăria goală, unde doar ceștile de cafea și farfuriile nespălate îmi țin companie. Mă uit la telefonul care tace de zile întregi, ca și cum ar fi complice la tăcerea dintre mine și copiii mei. De când ne-am mutat din Bacău la București, totul s-a schimbat. Nu doar peisajul, ci și sufletele noastre.

Îmi amintesc ultima ceartă cu soțul meu, Viorel, când Maria și Vlad au ieșit trântind ușa. Era o seară de aprilie, ploua mărunt, iar eu țipam la Viorel că nu mă ajută cu nimic, că totul cade pe umerii mei. El, obosit după serviciu, ridica din umeri și-mi spunea că exagerez. Copiii stăteau în camera lor, ascultând fiecare reproș ca pe o sentință. N-am știut atunci cât de tare îi durea.

— Mama, nu mai vreau să aud certuri! Nu mai suport! a strigat Maria înainte să plece la prietena ei. Vlad a tăcut, dar privirea lui m-a ars mai tare decât orice cuvânt.

A doua zi, am găsit un bilet pe masa din sufragerie: „Ne întoarcem târziu. Nu ne așteptați.” De atunci, distanța dintre noi a crescut ca o prăpastie. Mutarea la București a fost picătura care a umplut paharul. Le-am spus că e pentru viitorul lor, că aici au mai multe șanse. Dar adevărul e că fugeam de mine însămi, de un mariaj care se destrăma încet și sigur.

În primele luni în capitală, Maria s-a închis în ea. Nu și-a făcut prieteni, nu ieșea din cameră decât să mănânce. Vlad s-a refugiat în jocuri pe calculator și nu vorbea decât monosilabic. Eu încercam să țin casa în ordine, să găsesc un nou loc de muncă, să nu mă prăbușesc sub greutatea vinovăției.

— Mamă, de ce nu ne-ai întrebat dacă vrem să plecăm? m-a întrebat Vlad într-o seară, când credeam că doarme.

— Am crezut că e mai bine pentru voi…

— Pentru noi sau pentru tine?

M-a durut întrebarea lui mai mult decât orice ceartă cu Viorel. Am realizat atunci cât de egoistă am fost. Am luat decizii fără să-i ascult, fără să le dau șansa să-și spună părerea. Am crezut că știu eu mai bine ce le trebuie.

Viorel s-a schimbat și el după mutare. A devenit mai tăcut, mai absent. Certurile s-au rărit, dar nu pentru că ne-am împăcat, ci pentru că nu mai aveam energie nici măcar să ne contrazicem. Casa era plină de tăceri grele și priviri ocolite.

Într-o zi, Maria a venit acasă cu ochii roșii de plâns.

— M-au întrebat la școală de ce am venit aici… N-am știut ce să răspund. Mi-e dor de Ana și de toți ceilalți.

Am încercat s-o îmbrățișez, dar s-a tras înapoi.

— Nu înțelegi nimic! Nimic!

Atunci am simțit că am pierdut-o cu adevărat.

Au trecut doi ani de atunci. Maria e studentă la Cluj acum și vorbește cu mine doar când are nevoie de bani sau acte pentru facultate. Vlad e în ultimul an de liceu și abia dacă mă salută dimineața. Viorel s-a mutat la fratele lui după ce am decis să ne separăm „pentru o perioadă”. Nimeni nu știe cât va dura perioada asta.

În fiecare seară scriu scrisori pe care nu le trimit niciodată. Încerc să găsesc cuvintele potrivite ca să le spun cât îmi pare rău. Cât îi iubesc. Cât mi-e dor de râsetele lor prin casă, de mirosul de clătite duminica dimineața, de serile când ne uitam împreună la filme vechi românești.

Uneori mă gândesc să mă întorc în Bacău. Poate acolo aș putea reface ceva din ce-am pierdut. Dar știu că nu locul e problema, ci zidurile pe care le-am ridicat între noi.

Am încercat să vorbesc cu Maria la telefon:

— Mamă, sunt ocupată… Am seminar.

— Doar voiam să te întreb dacă ai nevoie de ceva…

— Nu acum… Poate mai târziu.

Și liniștea se așterne din nou între noi ca o ceață groasă.

Cu Vlad e și mai greu. Îl aud râzând cu prietenii lui pe Discord, dar când intru în cameră tace brusc.

— Vlad, vrei să vorbim?

— Despre ce?

— Despre orice… Despre tine…

— Nu am chef acum.

Mă simt ca o străină în propria mea familie.

Am citit pe internet despre familii destrămate după relocări. Despre copii care nu-și mai găsesc locul și părinți care nu știu cum să repare ce-au stricat. M-am înscris pe un forum unde alte mame povestesc despre dorul de copii și despre speranța că într-o zi vor primi un telefon sau o îmbrățișare sinceră.

Uneori mă gândesc dacă n-ar fi fost mai bine să rămânem acolo unde eram, chiar dacă nu eram fericiți. Poate copiii ar fi avut măcar stabilitate. Poate n-ar fi trebuit să fugim de problemele noastre, ci să le înfruntăm împreună.

Acum încerc să reconstruiesc legătura cu ei pas cu pas. Le trimit mesaje scurte: „Te iubesc”, „Sunt aici dacă ai nevoie”, „Mi-e dor de tine”. Uneori primesc un emoticon sau un „Mersi”. Alteori nimic.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să repar tot ce s-a rupt între noi. Dar nu pot renunța la speranță. Poate într-o zi Maria va veni acasă și-mi va povesti despre viața ei fără rețineri. Poate Vlad va accepta să mergem împreună la un film sau la o plimbare prin parc.

Până atunci, rămân cu întrebările mele:
Oare cât timp trebuie să treacă până când copiii mei vor putea ierta? Oare există vreodată un drum înapoi spre inimile lor?