Șase ani în umbra altora: Povestea unei jertfe neștiute

— Nu mai e nevoie de tine aici, Irina. De azi înainte, mă ocup eu de mama. Poți să te gândești și tu la casa ta, la bărbatul tău, nu-i așa?

Vocea soacrei mele, Maria, răsuna rece și tăioasă în bucătăria mică, unde aburii de la supa de găină se amestecau cu mirosul amar al trădării. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi pe care mă chinuiam să le ascund. Bunica Ana, bătrâna pe care o îngrijisem ca pe mama mea timp de șase ani, stătea în colțul ei, privind în gol. Nu spunea nimic. Poate nici nu înțelegea ce se întâmplă.

Șase ani. Atât a trecut de când Maria a plecat la muncă în Italia, lăsându-mă pe mine, nora ei, să am grijă de tot: de casă, de bunica bolnavă, de gospodărie și de fiul ei, Radu — soțul meu. Șase ani în care am renunțat la serviciu, la prieteni, la orice vis al meu. Șase ani în care am dormit cu grijă să nu adoarmă bunica cu țigara aprinsă sau să nu cadă noaptea când mergea la baie. Șase ani în care am spălat, am hrănit, am dus-o la doctori și am suportat privirile pline de milă ale vecinilor: „Săraca Irina, uite ce viață are!”

Acum, Maria s-a întors. Cu bani strânși, cu haine noi și cu o atitudine de stăpână peste tot ce mi se părea că e și al meu. În prima zi după ce a ajuns acasă, a început să schimbe lucrurile prin bucătărie fără să mă întrebe nimic. A doua zi mi-a spus că nu mai trebuie să mă ocup eu de bunica. A treia zi a început să-i spună lui Radu că ar trebui să mă angajez undeva, că „nu e normal ca o femeie tânără să stea acasă”.

— Mamă, Irina a făcut totul cât ai fost plecată! Nu poți să te porți așa cu ea! — a încercat Radu să intervină într-o seară.

— Lasă-mă cu poveștile astea! Eu am trimis bani acasă șase ani! Dacă nu eram eu, nici casa asta nu mai exista! — a răspuns Maria cu voce ridicată.

M-am simțit mică și inutilă. Ca și cum tot ce făcusem nu conta. Ca și cum sacrificiul meu era doar o obligație firească, nu un gest de iubire și devotament.

În zilele următoare, atmosfera din casă s-a schimbat radical. Maria îmi vorbea doar când avea ceva să-mi reproșeze. Radu devenise tăcut și absent, prins între mine și mama lui. Bunica Ana părea tot mai pierdută în lumea ei. M-am trezit singură în propria casă.

Într-o după-amiază ploioasă, am ieșit pe prispă și am privit câmpul ud din fața casei. M-am gândit la anii pierduți, la tinerețea mea care se scurgea printre scutece schimbate și nopți nedormite. M-am gândit la visurile mele — să devin profesoară, să am copii, să călătoresc. Toate păreau acum atât de departe.

— Irina, tu chiar nu vezi că nu te mai vrea nimeni aici? — m-a întrebat Maria într-o zi, fără nicio urmă de milă.

— Dar eu… eu unde să mă duc? — am bâiguit eu.

— La mama ta! Sau găsește-ți o chirie! Nu mai ești responsabilitatea mea!

Radu tăcea. Nici măcar nu ridica privirea din telefon.

În noaptea aceea am plâns până dimineața. M-am simțit trădată nu doar de Maria, ci și de Radu. Cum putea să stea nepăsător? Cum putea să uite tot ce făcusem pentru familia lui?

A doua zi am făcut bagajul. Am pus câteva haine într-o valiză veche și am plecat la mama mea în satul vecin. Mama m-a primit cu brațele deschise și cu ochii plini de lacrimi.

— Of, fata mea… Ți-am spus eu că nu-i bine să te sacrifici așa pentru alții… Dar cine ascultă de mamă?

Am stat la ea două săptămâni. În fiecare zi mă gândeam dacă să mă întorc sau nu. Radu nu m-a sunat niciodată. Doar o dată mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești bine.” Atât.

Într-o zi m-am întâlnit cu vechea mea colegă de liceu, Simona.

— Irina, hai la oraș! Am nevoie de ajutor la magazinul meu. Poate te ajută să-ți iei gândul de la necazuri…

Am acceptat. Am început să lucrez la magazinul Simonei din orașul apropiat. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit utilă altfel decât ca infirmieră neplătită în propria familie. Am început să zâmbesc din nou.

După o lună, Radu a venit la mine acasă.

— Irina… hai acasă! Mama s-a mai liniștit… Avem nevoie de tine…

L-am privit lung.

— Aveți nevoie de mine sau aveți nevoie de cineva care să facă treaba murdară?

A tăcut rușinat.

— Radu… Știi ce doare cel mai tare? Nu faptul că m-au dat afară din casă… ci faptul că tu n-ai avut curajul să mă aperi.

A plecat capul și a ieșit fără un cuvânt.

Acum stau pe banca din fața magazinului Simonei și privesc oamenii grăbiți pe stradă. M-am regăsit pe mine însămi după șase ani petrecuți în umbra altora. Nu știu dacă voi mai putea iubi vreodată ca înainte sau dacă voi mai avea curajul să mă sacrific pentru cineva fără să cer nimic în schimb.

Oare cât valorează sacrificiul unei femei într-o familie românească? Merită să lupți pentru oameni care uită atât de ușor binele făcut? Voi ce ați face în locul meu?