Șase ani de sacrificiu: Povestea unei nurori uitate

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Am urlat în bucătărie, cu mâinile tremurând pe marginea chiuvetei, în timp ce vasele murdare se adunau ca niște martori tăcuți ai eșecului meu. Bunica ta a căzut iar azi-noapte și iar am dormit pe apucate. Tu nici măcar nu te-ai trezit!

Vlad a oftat, fără să ridice ochii din telefon. — Ce vrei să fac? Mama a zis că se întoarce la anul. Nu putem s-o lăsăm singură pe bunica.

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. De șase ani, viața mea se învârte în jurul bunicii lui Vlad. De șase ani, soacra mea, Mariana, e plecată la muncă în Italia, trimițând bani și promisiuni goale că „la anul” se întoarce. De șase ani, eu sunt cea care spală, gătește, schimbă scutece și stă nopțile trează lângă o femeie care nici măcar nu-mi spune pe nume, ci doar „fata aia”.

Când Mariana a plecat prima dată, eram proaspăt căsătoriți. Aveam planuri, vise, voiam să ne cumpărăm un apartament mic și să ne creștem copilul în liniște. Dar după ce s-a născut Ilinca, totul s-a schimbat. Bunica lui Vlad a început să uite lucruri, să se împiedice prin casă, să uite să mănânce. Mariana a venit într-o zi cu două valize și mi-a spus:

— Te rog, Ana, ai grijă de mama mea cât sunt plecată. E doar pentru câteva luni, până strâng niște bani. Ești ca fata mea.

Am acceptat fără să clipesc. Era mama soțului meu, era normal să ajut. Dar lunile s-au transformat în ani. Mariana suna rar și mereu grăbită. — Nu pot vorbi mult, Ana. Am două joburi. Voi sunteți bine? Bunica e bine?

La început, Vlad mă ajuta. Apoi a început să stea tot mai mult la serviciu sau cu prietenii. — E greu și pentru mine, Ana! Nu vezi că nu avem bani? Dacă nu lucra mama în Italia, eram pe drumuri!

Dar eu eram cea care rămânea acasă cu Ilinca și cu bunica. Eu eram cea care spăla lenjeria pătată de urină, care îi dădea pastilele la ore fixe, care îi suporta crizele de nervi și uitările. Eu eram cea care nu mai avea timp nici să se spele pe cap uneori.

Într-o zi, după ce bunica a făcut febră mare și am stat cu ea la Urgențe toată noaptea, am sunat-o pe Mariana plângând:

— Nu mai pot! Veniți acasă! Nu mai rezist!

A tăcut câteva secunde la telefon. — Ana, dacă mă întorc acum pierd tot ce-am muncit aici. Nu pot. Trebuie să fii tare pentru toți.

Am simțit atunci că m-am transformat într-o umbră. Prietenele mele s-au îndepărtat — nu mai aveam timp de ele. Mama mă certa la telefon:

— Ana, tu nu ești servitoarea lor! Ai și tu viață!

Dar Vlad mă privea cu ochi goi:

— Ce vrei să fac? E familia mea.

Așa au trecut anii. Ilinca a crescut printre medicamente și miros de spital. Când mergeam la serbările ei la grădiniță eram mereu obosită, cu cearcăne adânci sub ochi. Alte mame mă priveau cu milă sau dispreț.

Într-o zi de primăvară, Mariana s-a întors acasă cu un aer triumfător și o geantă plină de euro.

— Gata! Am strâns destul! Acum putem renova casa!

Am crezut că o să plâng de fericire că scap de povară. Dar după două săptămâni, Mariana a început să iasă cu prietenele ei vechi și să se plângă tuturor cât de greu i-a fost „departe de familie”.

— Noroc cu Ana că a avut grijă de mama! Dar eu am suferit cel mai mult!

Într-o seară am auzit-o spunându-i unei vecine:

— Fără mine erau pierduți! Eu am ținut familia asta!

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.

M-am certat cu Vlad până târziu în noapte:

— Tu chiar nu vezi cât m-am sacrificat? Cât am pierdut? Eu nu mai sunt eu! Sunt doar „fata aia” care spală după bunica ta!

Vlad a ridicat din umeri:

— Toți avem sacrificii de făcut.

Atunci am știut că nu mai pot continua așa. Am început să caut un job part-time și să ies din casă cât mai des. Mariana s-a supărat:

— Cum adică nu mai stai cu mama? Cine are grijă de ea?

— Tu! Ai zis că te-ai întors acasă!

Acum stau în camera mea și mă uit la Ilinca cum doarme liniștită. Mă gândesc dacă nu cumva ar trebui să divorțez, să-mi iau copilul și să plec undeva unde nimeni nu mă cunoaște.

Oare câte femei ca mine există în România? Câte dintre noi ne pierdem identitatea încercând să ținem familiile altora laolaltă? Ce ar trebui să aleg: datoria sau fericirea mea?