Să rup cordonul: Lupta mea pentru viața și căsnicia mea

— Nu cred că faci bine, Maria! Ai văzut cum s-a uitat la tine aseară? Dacă nu era mama ta acolo, poate nici nu te băga în seamă! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, la ridurile din jurul ochilor, la mâinile care mă mângâiaseră de atâtea ori, și simțeam cum în mine crește o revoltă pe care nu știam să o numesc. Aveam 32 de ani, eram căsătorită de patru, și totuși, în fiecare dimineață, mama era acolo, cu sfaturi, cu griji, cu reproșuri mascate sub forma grijii materne.

Soțul meu, Vlad, nu mai suporta. Îl vedeam cum se închide în sine, cum evită să vină acasă devreme, cum discuțiile noastre se transformă în certuri. — Maria, nu mai pot. Parcă suntem trei în casă, nu doi. Mama ta e peste tot, în tot ce facem, în tot ce spunem. Nu mai am loc de ea, nici de tine, îmi spunea într-o seară, cu voce joasă, aproape șoptită, de parcă se temea să nu o audă și pereții.

Mă simțeam prinsă la mijloc, ca o fetiță care nu știe pe cine să asculte. Mama sau soțul? Familia în care am crescut sau familia pe care încercam să o construiesc? Îmi amintesc cum, în copilărie, mama era totul pentru mine. Tata a murit devreme, iar ea a rămas stâlpul casei, omul care știa să repare orice, să gătească, să mă aline, să mă certe, să mă învețe. Nu-mi imaginam viața fără ea. Dar acum, la 32 de ani, simțeam că mă sufocă.

— Maria, nu vezi că Vlad nu te merită? Dacă te-ar iubi cu adevărat, nu te-ar lăsa să plângi. Eu știu ce-i mai bine pentru tine, am trecut prin viață, nu ca el, care abia știe să-și facă un ceai, îmi spunea mama, cu vocea ei aspră, dar plină de dragoste. Mă durea să o contrazic, să-i spun că Vlad mă iubește, că și el suferă, că și el are dreptate. Dar nu aveam curaj. Îmi era frică să nu o rănesc, să nu mă simt vinovată, să nu pierd dragostea ei.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Vlad, am ieșit pe balcon și am plâns. Mă simțeam atât de singură, de neînțeleasă. Vlad a venit lângă mine, m-a luat de mână și mi-a spus: — Maria, trebuie să alegi. Nu mai pot trăi așa. Ori suntem noi, ori suntem noi cu mama ta. Nu vreau să te pierd, dar nici nu pot trăi în umbra ei. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să aleg? Cum să-i spun mamei că trebuie să se retragă, că nu mai e loc pentru ea în fiecare colț al vieții mele?

A doua zi, am încercat să vorbesc cu mama. — Mamă, te rog, lasă-mă să fiu eu. Lasă-mă să greșesc, să învăț, să iubesc așa cum pot. Vlad nu e perfect, dar nici eu nu sunt. Avem nevoie de spațiu, de liniște. Nu vreau să te rănesc, dar nu mai pot. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că nu o mai iubesc. — Maria, eu am făcut totul pentru tine! Cum poți să-mi ceri așa ceva? Să mă dai la o parte după tot ce am făcut? Lacrimile i-au curs pe obraji, iar eu m-am simțit cea mai rea fiică din lume.

Zilele au trecut greu. Mama nu mai venea zilnic, dar nici nu mă suna. Vlad încerca să mă încurajeze, dar simțeam că între noi s-a ridicat un zid. Mă simțeam vinovată față de mama, față de Vlad, față de mine însămi. Nu știam cine sunt, ce vreau, unde greșesc. Mă uitam în oglindă și nu mă recunoșteam. Cine e femeia asta care nu știe să spună „nu”, care nu știe să-și apere viața?

Într-o duminică, am mers la mama acasă. Am găsit-o stând pe canapea, cu ochii în gol. — Mamă, te rog, nu vreau să te pierd. Dar nici pe Vlad nu vreau să-l pierd. Am nevoie să fiu eu, să-mi trăiesc viața, să-mi construiesc familia mea. Te iubesc, dar trebuie să mă lași să cresc. S-a uitat la mine lung, apoi a oftat. — Maria, mi-e greu. Am rămas singură de tânără, tu ai fost totul pentru mine. Dar dacă asta vrei, o să încerc. Nu promit că-mi va fi ușor, dar o să încerc.

Am ieșit de acolo cu sufletul greu, dar și cu o ușoară speranță. Vlad m-a îmbrățișat când am ajuns acasă. — Sunt mândru de tine, mi-a spus. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir. Că am voie să fiu eu, cu bune și cu rele, cu greșeli și cu alegeri proprii.

Nu e ușor să rupi cordonul. Nu e ușor să-ți vezi mama suferind, să-ți vezi soțul luptând pentru tine, să te vezi pe tine la răscruce. Dar cred că, uneori, trebuie să alegem să fim noi, chiar dacă doare. Să punem limite, să spunem „ajunge”, să ne construim viața pe care ne-o dorim, nu pe cea pe care alții o visează pentru noi.

Mă întreb, acum, după toate astea: câți dintre noi avem curajul să ne trăim viața cu adevărat? Câți avem puterea să spunem „nu” celor pe care îi iubim, pentru a ne spune „da” nouă înșine? Voi ați reușit să rupeți cordonul? Sau încă vă luptați cu vinovăția și frica de a fi voi înșivă?