Să aleg să plec… Povestea Anei dintr-un cartier bucureștean

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să trăiesc așa!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre aburii de la supa care fierbea pe aragaz și zgomotul tramvaiului 41 care trecea pe sub geam. Mihai s-a oprit din mestecat ciorba și m-a privit cu ochii aceia goi, obosiți, pe care îi vedeam tot mai des în ultimii ani.
— Ana, iar începi? Nu vezi că și așa abia ne descurcăm? Ce vrei să fac? Să plec? Să te las cu copilul?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să-l rănesc, dar nici nu mai puteam să mă mint. De luni de zile, poate chiar ani, trăiam ca doi străini sub același acoperiș. Ne certam pentru orice: facturi, cine duce gunoiul, cine îl ia pe Vlad de la grădiniță. Zilele treceau una după alta, toate la fel, cu aceleași replici aruncate printre uși trântite și tăceri apăsătoare.

M-am uitat la Vlad, care se juca pe covor cu mașinuțele lui. Avea doar cinci ani și deja învățase să se ascundă în camera lui când ne auzea ridicând tonul. M-am întrebat de câte ori o fi adormit cu lacrimi în ochi, speriat că părinții lui nu se mai iubesc.

— Nu vreau să te las cu copilul, Mihai. Dar nici nu vreau să-l cresc într-o casă plină de ură și reproșuri. Nu mai suntem o familie. Suntem doar doi oameni obosiți care împart aceeași masă.

Mihai a oftat adânc și a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am rămas singură, cu mâinile sprijinite de chiuvetă, încercând să-mi opresc lacrimile. M-am gândit la mama mea, care m-a crescut singură după ce tata a plecat cu alta. Mereu mi-a spus să nu renunț la familie pentru orice ceartă, că viața e grea și trebuie să lupți. Dar cât poți lupta când simți că te pierzi pe tine?

Seara, după ce Vlad a adormit, Mihai s-a întors în bucătărie. Avea ochii roșii și vocea stinsă.

— Ana, dacă asta vrei… nu te pot opri. Dar să știi că nu e ușor nici pentru mine.

Am dat din cap. Știam că nu e ușor pentru niciunul dintre noi. Dar simțeam că dacă nu fac pasul ăsta acum, o să mă sting încet, ca o lumânare uitată pe pervaz.

A doua zi am sunat-o pe mama.

— Mamă… vreau să divorțez.

A fost o tăcere lungă la capătul firului.

— Ana… ești sigură? Pentru Vlad…?

— Pentru Vlad fac asta. Nu vreau să crească într-o casă unde părinții lui se urăsc.

Mama a oftat și mi-a spus că mă va sprijini orice aș decide. Dar am simțit în vocea ei dezamăgirea și frica. Știa cât de greu e să fii mamă singură într-un oraș ca Bucureștiul, unde toți te judecă dacă nu ai „familie completă”.

Au urmat zile lungi de discuții cu Mihai: cine rămâne în apartament, cum împărțim timpul cu Vlad, ce le spunem prietenilor și vecinilor. Fiecare discuție era o rană nouă. Prietena mea cea mai bună, Ioana, m-a sunat într-o seară:

— Ana, tu chiar vrei să faci asta? O să fii singură… Știi cât de greu e?

— Știu, Ioana. Dar nu mai pot trăi cu frica de a fi singură. Mai rău e să fii singură lângă cineva care nu te mai vede.

Am început să caut un avocat. Am stat nopți întregi citind forumuri despre divorțuri, custodie, pensie alimentară. M-am simțit ca un criminal care își pregătește apărarea. La serviciu încercam să zâmbesc, dar colegii au început să observe că sunt tot mai absentă.

Într-o zi, șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat la ea în birou.

— Ana, ai nevoie de o zi liberă? Pari foarte obosită…

Am izbucnit în plâns. Mi-a adus un pahar cu apă și mi-a spus că știe prin ce trec — și ea divorțase acum zece ani.

— O să fie greu la început, dar o să vezi că viața merge înainte. Și Vlad are nevoie de o mamă fericită, nu doar prezentă.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să văd lumina de la capătul tunelului.

Când i-am spus lui Vlad că tati va locui în altă parte, m-a privit cu ochii mari și m-a întrebat:

— Mami, eu am făcut ceva rău?

L-am strâns tare în brațe și i-am promis că nu el e vinovatul. Că îl vom iubi mereu amândoi, chiar dacă nu vom mai locui toți trei împreună.

Primele luni au fost un haos: acte de completat, vizite la tribunal, nopți nedormite pline de griji pentru viitor. Vecinele șușoteau pe scară când mă vedeau singură cu copilul. Unii prieteni s-au îndepărtat; alții au rămas aproape și m-au ajutat cum au putut.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă de teamă — dar dimineața îl văd pe Vlad zâmbind și știu că am făcut ce trebuia. Am învățat să mă bucur de liniște, de micile victorii: o zi fără certuri, o seară petrecută citind povești cu fiul meu.

Uneori mă întreb dacă am fost egoistă sau curajoasă. Dacă am făcut bine sau rău alegând să plec. Dar poate că adevărata întrebare este: câți dintre noi rămânem din frică și câți avem curajul să alegem fericirea?