Promisiunea care mi-a frânt viața: Cum o decizie a mamei mi-a distrus căsnicia și visurile

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta? Ți-ai bătut joc de noi! Glasul meu răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea proaspătă nu mai reușea să acopere gustul amar al trădării. Era o dimineață de toamnă, la doar două săptămâni după nunta mea cu Vlad. Încă purtam verigheta cu mândrie, dar inima îmi era grea ca plumbul.

Mama stătea în fața mea, cu brațele încrucișate și privirea rece. — Nu e casa ta, Irina. E a mea și fac ce vreau cu ea. Am nevoie de bani, nu am ce să-ți fac. Nici măcar nu se obosea să ridice tonul. Totul era spus pe un ton sec, ca și cum ar fi vorbit despre vreme.

Mi-am amintit de promisiunea făcută cu doar câteva luni înainte: „Casa asta va fi a voastră după nuntă. Să aveți un început frumos, să nu vă chinuiți cu chirii.” Am crezut-o. Am crezut-o pentru că era mama mea și pentru că, în ciuda certurilor din copilărie, mereu am sperat că măcar la pasul cel mare va fi alături de mine.

Vlad a intrat în bucătărie, cu ochii roșii de nesomn. — Ce facem acum? Unde mergem? M-am uitat la el și am simțit cum rușinea mă arde pe dinăuntru. El renunțase la apartamentul lui din Ploiești ca să ne mutăm aici, la București, aproape de ai mei. Totul pentru promisiunea asta.

— O să găsim o soluție, i-am spus încet, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu mama. Să o înduplec. Să-i explic cât de mult contează pentru noi casa asta. Dar ea era de neclintit. — Am datorii la bancă. Nu ai idee cât mă costă viața asta singură. Tu ai bărbat, ai începutul tău. Eu ce am? Replica ei m-a lovit ca un pumn în stomac.

Tata murise acum trei ani și de atunci mama părea tot mai rece, mai distantă. Dar nu mi-am imaginat niciodată că va ajunge să-și calce pe suflet și pe promisiuni pentru bani.

Am început să caut chirii. Vlad era tot mai tăcut, iar între noi se adunau norii grei ai frustrării. — Dacă știam că ajungem aici, nu renunțam la apartamentul meu! mi-a spus într-o seară, când împachetam hainele în saci de plastic.

— Și ce vrei să fac? Să mă cert cu mama până la nesfârșit? am izbucnit eu.

— Nu! Dar nici să te lași călcată în picioare! A trântit ușa și a plecat la o plimbare lungă prin cartier.

În noaptea aceea am plâns până târziu. M-am simțit mică, neputincioasă și trădată de cea care ar fi trebuit să-mi fie sprijin. M-am întrebat dacă nu cumva Vlad avea dreptate: poate eram prea slabă, prea dispusă să iert orice doar pentru că era vorba de mama.

Când am găsit în sfârșit o garsonieră modestă în Militari, Vlad părea resemnat. — O luăm de la capăt. Dar nu pot să uit ce ne-a făcut maică-ta. Îl vedeam cum se uită la mine altfel, cu o umbră de reproș pe chip.

Viața în chirie era grea. Salariile noastre abia acopereau cheltuielile și ratele pentru mobila nouă pe care o luasem pe credit, convinși că vom sta „acasă”. Certurile au devenit tot mai dese: despre bani, despre viitor, despre familie.

— De ce nu vorbești cu mama ta? Poate se răzgândește! insista Vlad.

— Nu vezi că nu-i pasă? Pentru ea contează doar banii! îi răspundeam eu, dar adevărul era că sufeream enorm după fiecare discuție cu mama.

Într-o duminică am mers la ea acasă să-i duc niște medicamente. Casa era deja goală; vânduse totul unui străin. M-a privit fără regrete: — Așa a fost să fie. O să-ți revii, Irina. Viața nu e dreaptă.

Am plecat plângând pe stradă, simțindu-mă orfană de vie. Când am ajuns acasă, Vlad mă aștepta cu bagajele făcute.

— Plec la Ploiești câteva zile. Am nevoie de timp să mă gândesc dacă mai are rost…

Am rămas singură în garsoniera rece și am simțit că totul se prăbușește peste mine: promisiunea mamei, pierderea casei, destrămarea căsniciei mele abia începute.

Au trecut luni până când Vlad s-a întors. Între timp am încercat să mă adun: am mers la terapie, am început să scriu într-un jurnal și am încercat să-mi reconstruiesc relația cu mama — dar ceva s-a rupt definitiv între noi.

Astăzi încă locuim în chirie și încercăm să ne refacem viața împreună. Dar rana trădării nu s-a vindecat complet niciodată.

Mă întreb uneori: merită să crezi orbește în promisiunile familiei? Sau trebuie să înveți să te protejezi chiar și de cei dragi? Poate că unele răni nu se vindecă niciodată… Ce ați fi făcut voi în locul meu?