Profilul de pe aplicația de dating care mi-a schimbat viața la 67 de ani

— Babiii, uite ce like-uri ai primit deja! — râdea Mara, nepoata mea, cu ochii umezi de la atâta amuzament, fluturând telefonul prin bucătărie. Eu tocmai mă înecasem cu ceaiul de tei când am văzut poza mea din grădină, cu pălăria aia caraghioasă și rochia cu buline, pe un profil de aplicație de întâlniri. „Emilia, 67 de ani. Iubește cărțile, plimbările prin pădure și șarlota cu scorțișoară. Caută tovarăș de discuții și de viață.”

— Mara, ce ai făcut?! Dacă vede cineva din sat? — am șoptit, cu inima bubuindu-mi în piept, rușinată și totuși curioasă. Mara a râs și mai tare.

— Lasă, bunico, e doar o joacă! Cine să te recunoască? Și oricum, nu-i nimic rău să-ți faci prieteni noi!

Am vrut să-i spun că la vârsta mea nu se mai caută prieteni pe internet, dar m-am oprit. În ultimii ani, după ce s-a stins Gheorghe al meu, casa devenise prea mare și prea tăcută. Seara, când se lăsa liniștea peste sat și auzeam doar ceasul din hol ticăind, mă simțeam ca o umbră printre mobilele vechi și fotografiile prăfuite.

A doua zi dimineață, am găsit un mesaj nou. „Bună, Emilia! Și eu iubesc plimbările prin pădure. Poate ne întâlnim la o cafea?” Semnat: Victor, 70 de ani. Am stat mult cu telefonul în mână, cu degetul tremurând pe ecran. Să răspund? Să șterg totul? Dar ceva în mine s-a revoltat împotriva singurătății care mă apăsa ca o pătură grea.

— Mara, ce să-i scriu? — am întrebat-o timid.

— Scrie-i ce simți! — mi-a spus ea, zâmbind larg.

Așa a început totul. Am schimbat mesaje cu Victor zile întregi. Era văduv și el, fost profesor de istorie din Ploiești. Îmi povestea despre excursiile lui prin munți, despre nepotul lui care studia medicina la București. M-am trezit zâmbind la fiecare mesaj nou. M-am simțit din nou vie.

Când mi-a propus să ne vedem la cofetăria din centru, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. M-am îmbrăcat cu rochia mea preferată și am pus puțin ruj — pentru prima dată după mulți ani. Mara m-a privit cu ochii mari.

— Bunico… ești superbă! — mi-a spus ea și m-a strâns în brațe.

La cofetărie, Victor era deja acolo. Purta o pălărie veche și avea ochii blânzi. Am vorbit ore întregi despre cărți, despre copii și despre dorul care nu trece niciodată. La final, mi-a luat mâna peste masă.

— Emilia, n-am mai râs așa de ani buni… — mi-a spus el încet.

Am început să ne vedem tot mai des. Plimbări prin parc, seri cu ceai și povești la mine acasă. Pentru prima dată după mult timp, casa nu mai era pustie.

Dar nu toată lumea a privit cu ochi buni această schimbare. Fiica mea, Irina, a aflat întâmplător despre Victor când a venit într-o duminică pe neanunțate.

— Mamă, ce-i cu domnul acesta aici? — m-a întrebat rece, privindu-l pe Victor ca pe un intrus.

— Irina, e prietenul meu… — am spus încet, simțind cum obrajii mi se înroșesc.

— Prieten? La vârsta asta? Nu ți-e rușine? Ce-or să zică vecinii? — a izbucnit ea.

M-am simțit mică și neînsemnată sub privirea ei aspră. Victor s-a ridicat politicos și a plecat. După ce a ieșit pe ușă, Irina a început să plângă.

— Mamă… mi-e teamă să nu suferi iar! Tata abia s-a stins…

— Știu că ți-e greu… dar și mie mi-e greu singură! — i-am spus printre lacrimi.

Au urmat zile grele. Irina nu-mi mai răspundea la telefon. Mara încerca să mă încurajeze.

— Bunico, ai dreptul să fii fericită! Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva!

Victor m-a sunat într-o seară.

— Emilia… dacă vrei să renunțăm…

— Nu! — am spus hotărâtă. — Pentru prima dată după mult timp simt că trăiesc din nou.

Am decis să nu mă mai ascund. Am ieșit cu Victor la biserică duminica următoare. Vecinele au început să șușotească pe la colțuri. Unii mă priveau cu milă, alții cu invidie sau dispreț. Dar eu mergeam înainte, ținându-l pe Victor de braț.

După câteva luni, Irina a venit la mine plângând.

— Mamă… îmi pare rău că te-am judecat. Am fost egoistă. Dacă tu ești fericită… asta contează cel mai mult.

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cum o povară imensă mi se ridică de pe suflet.

Astăzi, la 68 de ani, am curajul să spun că iubesc din nou. Nu știu cât timp ne-a mai rămas mie și lui Victor, dar fiecare zi e un dar pe care îl prețuiesc.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim după regulile altora și uităm să ne ascultăm inima? Oare câți au curajul să-și dea o nouă șansă la fericire?