„Prietenia noastră de douăzeci de ani s-a frânt într-o singură după-amiază. Ce faci când cel mai bun sprijin al tău devine sursa durerii?”

— Nu mai pot, Livia, nu mai pot să te ascult! Am și eu problemele mele!
Vocea Ancăi a răsunat în bucătăria mea, spartă de nervi și oboseală. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi s-a oprit pe fața ei roșie, cu ochii umezi și buzele strânse. Nu-mi venea să cred ce aud. După atâția ani în care i-am fost umăr de plâns, confidentă, soră, acum, când aveam nevoie de ea mai mult ca niciodată, mă respingea cu o răceală care mă durea fizic.

Ne-am cunoscut la birou, la o vârstă la care credeam că nu mai poți lega prietenii adevărate. Eram amândouă proaspăt divorțate, cu copii adolescenți și cu sufletul făcut bucăți. Ne-am apropiat încet, la început schimbând doar priviri complice peste monitor, apoi ieșind la cafea după program, iar în scurt timp serile noastre s-au transformat în ritualuri cu ceaiuri aromate și discuții interminabile despre viață, bărbați, copii și visele pe care le credeam pierdute.

Anca era mereu vulcanică, impulsivă, cu râsul ei zgomotos și lacrimile la fel de ușor de stârnit. Eu eram opusul: calmă, calculată, mereu gata să ascult și să găsesc soluții. Când fiica ei, Ioana, a fugit de acasă pentru prima dată, eu am fost cea care a stat cu ea toată noaptea, ținând-o de mână și asigurând-o că totul va fi bine. Când mama ei s-a îmbolnăvit grav, am alergat între spitale și farmacie fără să clipesc. Niciodată nu i-am cerut nimic în schimb. Prietenia era tot ce-mi trebuia.

Dar viața nu e dreaptă. Acum câteva luni, fiul meu, Vlad, a început să se schimbe. Nu mai vorbea cu mine, lipsea nopțile, iar notele i-au scăzut dramatic. Am încercat să vorbesc cu el, dar mă respingea cu un aer sfidător. M-am simțit neputincioasă și singură. Într-o seară, disperată, am sunat-o pe Anca.

— Anca, nu știu ce să fac cu Vlad… Mi-e frică să nu o ia pe un drum rău…
— Livia, nu am chef acum! Ioana iar a făcut o criză și trebuie să merg la ea!
A închis telefonul fără să-mi dea timp să spun altceva. Am rămas cu receptorul în mână și cu un gol în stomac.

Am încercat să-i găsesc scuze. Poate era obosită. Poate chiar avea probleme urgente. Dar zilele au trecut și Anca nu m-a căutat deloc. Eu am continuat să mă zbat singură: am vorbit cu profesorii lui Vlad, am încercat să-l apropii de mine, am mers la consiliere. În tot acest timp, Anca îmi trimitea mesaje doar când avea nevoie de sfaturi sau când voia să se plângă de Ioana sau de noul ei iubit.

Într-o zi de duminică, după ce Vlad a venit acasă bătut și mi-a spus printre lacrimi că nu mai suportă presiunea de la școală și glumele colegilor despre divorțul nostru, am simțit că mă prăbușesc. Am sunat-o pe Anca din nou.

— Te rog… am nevoie doar să mă asculți…
— Livia, nu mai pot! Nu vezi că toată lumea are probleme? De ce trebuie să fie mereu despre tine?
Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi.

În acea seară am plâns ca un copil. M-am gândit la toate momentele în care am pus nevoile ei înaintea ale mele. La toate dățile când am lăsat totul baltă ca să-i fiu alături. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt vinovată că am permis ca prietenia noastră să fie atât de dezechilibrată.

Zilele au trecut greu. La birou ne evitam privirile. Colegii au început să observe răceala dintre noi și au apărut zvonuri. Odată m-a abordat Camelia:

— Ce s-a întâmplat între tine și Anca? Erați de nedespărțit…
— Uneori oamenii se schimbă… sau poate doar ne arată adevărata lor față când avem cel mai mult nevoie de ei.

Am început să mă apropii de alte colege. Am ieșit la cafea cu Maria și Irina, am redescoperit bucuria unor discuții simple, fără povara judecăților sau a așteptărilor nerealiste. Vlad a început terapia și încet-încet relația noastră s-a reparat. Am învățat să cer ajutor fără rușine și să accept că nu toți oamenii pot sau vor să fie acolo pentru tine.

Într-o zi, Anca a venit la mine la birou:

— Livia… îmi pare rău pentru tot. Știu că te-am rănit… Dar pur și simplu nu mai pot duce nimic pe umeri…
Am privit-o în ochi și am văzut pentru prima dată frica dincolo de masca ei de femeie puternică.

— Și eu am obosit, Anca… Poate e timpul să ne dăm voie să fim vulnerabile fără să ne judecăm una pe alta…

Nu știu dacă prietenia noastră va mai fi vreodată la fel. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar știu sigur că am învățat ceva esențial: nu poți fi mereu salvatorul celorlalți dacă tu însuți te îneci.

Mă întreb adesea: câte prietenii adevărate rezistă atunci când rolurile se inversează? Oare cât de mult putem cere fără să oferim? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?