Povestea unui burlac: De ce bărbații ezită să facă pasul cel mare

Bună, sunt Mihai. La 38 de ani, viața mea este ceea ce mulți ar considera bine așezată sau chiar de invidiat. Am un loc de muncă care nu doar că mă plătește bine, dar mă și provoacă, un apartament într-o parte agitată a orașului și un cerc social care îmi face weekendurile interesante. Totuși, în ciuda tuturor acestora, există un reper societal pe care nu l-am atins—căsătoria. Și motivele, am descoperit, sunt mai complexe decât păreau la început.

Călătoria mea, sau lipsa acesteia, spre altar nu este unică, cel puțin în cercul meu de prieteni. Andrei, colegul meu de cameră din facultate, și Cătălin, un coleg de la muncă, împărtășesc povești similare. Am avut parte de relații, unele mai serioase decât altele, dar niciuna nu a dus la un angajament pe viață. Întrebarea este, de ce?

Răspunsul, sau o parte din el, mi-a venit în timpul unei conversații cu Ioana, o prietenă pe care o știu de pe vremea liceului. Ea a subliniat că așteptările pe care femeile le aveau de la mine nu erau poate ceea ce eram eu pregătit să îndeplinesc. Nu era vorba despre stabilitate financiară sau despre a putea să ofer; era ceva mai profund decât atât. Era vorba despre disponibilitatea emoțională, despre gata de a împărtăși fiecare aspect al vieții mele cu altcineva și despre vulnerabilitatea care vine odată cu asta.

Am meditat la cuvintele Ioanei zile în șir. Eram eu indisponibil emoțional? Poate. Dar nu era doar despre pregătirea mea. Era și despre dinamica în schimbare a relațiilor de astăzi. Alexandra, o femeie cu care am ieșit câteva luni, își dorea un partener care să nu fie doar un iubit, ci și un cel mai bun prieten, un terapeut și un consilier de carieră, toate la un loc. Așteptările păreau copleșitoare.

Apoi a fost Andreea. Relația noastră a fost cea mai apropiată de a lua în considerare căsătoria. Am împărtășit multe interese, ne-am susținut carierele reciproc și aveam un cerc mutual de prieteni. Totuși, când a venit vorba de căsătorie, au apărut și discuțiile despre sacrificii, compromisuri și frica de a-ți pierde identitatea. Cu cât vorbeam mai mult despre asta, cu atât devenea mai descurajator. În cele din urmă, ne-am îndepărtat, nu din lipsă de dragoste, ci din cauza fricii de ceea ce căsătoria ar putea să ne facă.

În timp ce stau în apartamentul meu, reflectând la aceste experiențe, îmi dau seama că ezitarea mea nu este doar despre a nu găsi persoana „potrivită”. Este despre presiunea imensă de a îndeplini roluri pentru care nu sunt sigur că sunt echipat. Este despre frica de a mă pierde pe mine în procesul de a deveni „noi”. Și este despre realizarea că, poate, pentru unii dintre noi, calea tradițională a căsătoriei nu este singura modalitate de a duce o viață împlinită.

Așadar, aici sunt, un burlac la 38 de ani, nu pentru că am ales să fiu unul din lipsă de oportunitate, ci pentru că încă navighez ce înseamnă angajamentul în lumea de astăzi. Și poate, doar poate, asta este în regulă.