O scrisoare pentru fiica mea: Cuvinte care ating inima

În liniștitul oraș Pădurea de Arțari, unde străzile sunt mărginite de stejari înalți și aerul poartă promisiunea schimbării anotimpurilor, trăia o femeie pe nume Andreea. Andreea avea o fiică, Bianca, care era lumina vieții ei. Legătura lor era ca firul indestructibil al unui tapiserie bine țesută, plină de momente de râs, lacrimi și un fel de dragoste pe care cuvintele abia dacă o puteau descrie.

Pe măsură ce Bianca a crescut, a devenit mai independentă, așa cum fac copiii. S-a mutat în oraș, urmărindu-și visurile cu acea ferocitate pe care mama ei o admirase întotdeauna. Andreea și-a urmărit fiica crescând de la distanță, mândria umflându-i inima cu fiecare realizare a Biancăi. Totuși, pe măsură ce distanța dintre ele creștea, la fel creștea și tăcerea. Apelurile deveneau mai rare, vizitele mai scurte și golul dintre ele se lărgea, umplut cu cuvinte nespuse și oportunități ratate.

Într-o seară de toamnă, pe când frunzele pictau pământul în nuanțe de portocaliu și roșu, Andreea s-a așezat să scrie o scrisoare pentru Bianca. Era o scrisoare plină de cuvinte care fuseseră lăsate nespuse prea mult timp, cuvinte care se agățau de inima ei și implorau să fie eliberate.

„Draga mea Bianca,” a început ea, mâna tremurându-i ușor pe măsură ce scria. „Știu că viața ne-a dus pe căi diferite, și tăcerea dintre noi a crescut. Dar vreau să știi că, indiferent unde ești sau ce faci, vei fi întotdeauna fetița mea mică. Sunt atât de mândră de femeia care ai devenit, și regret că nu ți-am spus asta mai des.”

Andreea a scris despre amintirile care rămâneau în colțurile minții ei, râsul care răsuna în holurile casei lor vechi și lacrimile pe care le-au împărtășit în timpurile grele. A scris despre fricile ei, speranțele ei și dragostea ei neclintită pentru Bianca.

„Sper că într-o zi vom putea traversa golul care a crescut între noi, să împărtășim gândurile și visele noastre așa cum odată am făcut. Viața este prea scurtă pentru regrete, și nu vreau să ne uităm înapoi și să ne dorim că am fi făcut lucrurile diferit,” a scris Andreea, inima grea de emoție.

A sigilat scrisoarea cu un sărut și a trimis-o, sperând că va repara ruptura care se formase între ele. Zilele s-au transformat în săptămâni, și săptămânile în luni, dar niciun răspuns nu a venit. Inima Andreei durea din cauza tăcerii, un constant amintire a distanței dintre ele.

Apoi, într-o zi rece de iarnă, a venit o bătaie la ușa Andreei. Era Tristan, prietenul din copilărie al Biancăi. Fața lui era sumbră, ochii plini de lacrimi nevărsate. „Bianca… a plecat,” a șoptit el, cuvintele tăind-o pe Andreea ca un cuțit. O boală bruscă, rapidă și nemiloasă, îi luase fiica înainte ca scrisoarea să poată traversa abisul dintre ele.

Lumea Andreei s-a prăbușit în acea zi. Scrisoarea, plină de cuvinte de dragoste și speranță, i-a revenit, ne deschisă. A devenit un simbol al regretului ei cel mai profund – că nu a întins mâna mai devreme, că nu a traversat golul când încă mai era timp. În inima ei, știa că cuvintele care ar fi trebuit să atingă inima Biancăi vor rămâne acum pentru totdeauna neauzite.