O săptămână de nopți albe mi-a schimbat soțul pentru totdeauna. Mama spune că pur și simplu s-a frânt

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea lui Vlad a răsunat în bucătăria mică, spartă de ecoul paharelor goale de pe masă. Era trecut de miezul nopții, Mara plângea în camera ei, iar eu încercam să-mi adun gândurile printre scutece, biberoane și facturi neplătite.

— Vlad, te rog… nu mă lăsa singură acum. Nu vezi că și eu sunt la capătul puterilor? — am șoptit, cu ochii în lacrimi, încercând să-mi stăpânesc vocea ca să nu o trezesc pe Mara și mai tare.

El s-a ridicat brusc, și-a tras geaca peste tricoul ponosit și a ieșit fără să se uite înapoi. Ușa s-a trântit sec, ca o sentință. Am rămas cu mâinile tremurânde pe masă, cu inima bătând haotic și cu un gol imens în piept. Nu era prima ceartă, dar era prima dată când simțeam că ceva s-a rupt definitiv.

În următoarele zile, Vlad nu a mai dat niciun semn. Am aflat de la sora lui că stă la părinți, într-un apartament vechi din cartierul Titan. Nu răspundea la mesaje, nu suna, nu întreba de Mara. Mama mea venea zilnic să mă ajute cu fetița, dar fiecare vizită se transforma într-o lecție de morală:

— Ți-am spus eu că Vlad nu e făcut pentru viața asta grea. E slab, Ana. S-a frânt. Bărbații adevărați nu fug de acasă!

Mă durea fiecare cuvânt al ei. Îmi venea să țip: „Dar eu? Eu de ce nu am voie să mă frâng?” Dar tăceam. O lăsam să-și verse amarul și mă ascundeam în baie ca să plâng în liniște.

Nopțile au devenit un coșmar. Mara se trezea din oră în oră, urlând după tatăl ei. Îi simțeam lipsa ca pe o rană deschisă. Încercam să-i explic:

— Tati are nevoie de puțin timp… O să se întoarcă la noi.

Dar nici eu nu mai credeam asta. În fiecare dimineață mă trezeam cu ochii umflați și cu sufletul tot mai greu. Mergeam la serviciu ca un robot, făceam cumpărături pe fugă și mă întorceam acasă unde liniștea era apăsătoare.

Într-o zi, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la Vlad. Era scrisă cu litere tremurate:

„Ana,
Nu știu dacă o să mă poți ierta vreodată. Simt că m-am pierdut pe drum. Nu mai pot fi omul de care ai nevoie. Mă sufoc aici, între griji și reproșuri. Poate că mama ta are dreptate: sunt slab. Dar nu vreau să vă trag după mine în prăpastie. Ai grijă de Mara. Vlad.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori, încercând să găsesc un sens între rânduri. Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am prăbușit pe podeaua rece din bucătărie și am plâns până n-am mai avut lacrimi.

A doua zi, mama a venit cu o pungă de cumpărături și cu același discurs:

— Trebuie să fii tare pentru Mara! Nu te mai gândi la el! Bărbații vin și pleacă, copilul rămâne!

Dar eu nu voiam să fiu tare. Voiam doar să fiu întreagă din nou.

Au trecut zilele una după alta, toate la fel: muncă, Mara, plâns ascuns, insomnii. Prietenele mă sunau să mă invite la cafea sau la film, dar refuzam mereu. Nu voiam să le văd privirile pline de milă.

Într-o seară, după ce Mara a adormit cu greu, am deschis laptopul și am început să caut pe forumuri povești ca a mea. Am descoperit zeci de femei care treceau prin același coșmar: soți care pleacă fără explicații, mame care judecă fără milă, copii care suferă în tăcere.

Am început să scriu și eu:

„Mă numesc Ana și soțul meu a plecat după o săptămână de certuri și nopți nedormite. Mama spune că s-a frânt. Eu cred că ne-am frânt amândoi.”

Răspunsurile au venit rapid: „Nu ești singură”, „Și eu am trecut prin asta”, „O să fie bine”. Pentru prima dată după mult timp am simțit că cineva mă înțelege.

Într-o duminică dimineață, Vlad a apărut la ușă. Era slab, neras și cu ochii roșii.

— Pot să o văd pe Mara? — a întrebat încet.

Am dat din cap și l-am lăsat să intre. S-a dus direct la camera ei și a stat lângă patul fetiței minute bune fără să spună nimic. Când a ieșit, m-a privit lung:

— Îmi pare rău… Nu știu dacă pot să repar ceva.

— Nici eu nu știu — i-am răspuns sincer.

A plecat din nou după câteva minute. De data asta ușa s-a închis încet, ca o promisiune că poate va reveni cândva.

Acum sunt singură cu Mara și încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Mama încă spune că Vlad a fost slab și că trebuie să merg mai departe fără el. Dar eu știu că povara vieții poate frânge pe oricine dacă nu avem sprijin unul de la altul.

Mă întreb uneori: oare câte familii se destramă din cauza tăcerii și a oboselii? Oare cât putem duce înainte ca sufletul nostru să cedeze? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?