O promisiune frântă: Ruinele viselor și ale familiei mele

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce rochia de mireasă îmi atârna grea pe umeri, ca o povară. Era trecut de miezul nopții, iar nunta abia se terminase. Invitații plecaseră, iar eu și Vlad, proaspătul meu soț, stăteam în bucătăria apartamentului nostru mic din Berceni, cu ochii roșii de oboseală și emoții.

Mama, cu ochii umflați de plâns și rimelul scurs pe obraji, a rămas tăcută o clipă. Apoi a spus încet:

— Nu am de ales, Ana. Tata tău m-a lăsat fără nimic. Casa asta e tot ce mi-a rămas. Nu pot să-ți dau cheia.

Am simțit cum totul se prăbușește în mine. De luni întregi, mama îmi promisese că ne va da apartamentul bunicilor, ca să putem începe viața noastră împreună fără grija chiriei. Era singura noastră șansă la un început decent. Vlad renunțase la ideea de a pleca în Germania pentru mine, convins că aici putem construi ceva. Acum, totul părea o glumă proastă.

— Dar ai promis! Ai spus că e al nostru! am strigat, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

— Știu… dar nu am știut că o să ajung aici. Nu am știut că mă va părăsi după 27 de ani… a șoptit ea, privind în gol.

Vlad a încercat să mă tragă spre el, dar m-am smuls. M-am dus la geam și am privit luminile orașului. Mii de ferestre luminate, fiecare cu povestea ei. M-am întrebat câte dintre ele ascund promisiuni frânte ca a noastră.

A doua zi dimineață, Vlad a început să caute anunțuri de chirii. Salariile noastre abia ne ajungeau pentru o garsonieră la marginea orașului. Mama s-a mutat în apartamentul bunicilor, singură și tăcută. Tata nu a mai dat niciun semn. Sora mea mai mică, Ioana, m-a sunat plângând:

— Ana, nu te supăra pe mama… E distrusă. Nici nu mai mănâncă.

— Și eu? Eu ce fac? Eu unde stau? am întrebat-o, dar vocea mi s-a frânt.

În lunile care au urmat, relația mea cu Vlad s-a tensionat tot mai mult. El încerca să fie rațional:

— Ana, nu putem trăi din promisiuni. Trebuie să ne descurcăm singuri.

Dar eu nu puteam să iert. Simțeam că mama mi-a furat nu doar casa, ci și siguranța, viitorul pe care îl visasem împreună cu Vlad. În fiecare seară mă întrebam dacă nu cumva ar fi trebuit să-l las să plece în Germania.

Într-o duminică ploioasă, am mers la mama să-i duc niște medicamente. Apartamentul era gol și rece. Mama stătea pe canapea cu o pătură pe umeri.

— Ana… îmi pare rău. Dacă aș putea da timpul înapoi…

— Nu poți! am izbucnit. Nu poți repara ce ai stricat!

A început să plângă în hohote. Am simțit pentru prima dată milă pentru ea. Era atât de mică și neajutorată…

— Știi ce e cel mai greu? Că nu mai am pe nimeni. Tata nu mă mai vrea, tu mă urăști… Ioana e prea mică să înțeleagă…

Am rămas tăcute minute întregi. Am realizat că fiecare dintre noi pierduse ceva: eu — viitorul la care visasem; mama — familia; Vlad — încrederea în promisiuni.

Într-o seară târzie, după o ceartă cu Vlad despre bani și facturi neplătite, am ieșit pe balconul garsonierei noastre înghesuite și am privit cerul plin de nori grei.

„Oare merită visele noastre prețul acesta? Merită să ne pierdem unii pe alții pentru niște ziduri și promisiuni?”

Am început să scriu această poveste ca să nu uit niciodată cât de fragile sunt legăturile dintre noi și cât de ușor se pot rupe când viața ne ia prin surprindere.

Acum vă întreb pe voi: Ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut ierta? Sau v-ați fi agățat de visul vostru cu orice preț?