Nu te las să te muți în apartamentul meu, pentru că nu mai scap de tine!

— Nu te las să te muți în apartamentul meu, pentru că nu mai scap de tine! a tunat vocea Marianei, soacra mea, în mijlocul sufrageriei înghesuite unde abia încăpeam toți trei. M-am oprit din împachetat jucăriile lui Vlad, băiețelul nostru de patru ani, și am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și neputință.

— Mariana, nu cerem să ne dai ceva de pomană. Plătim chirie, facem contract, tot ce vrei! am încercat să-mi păstrez calmul, dar vocea mi-a tremurat. Nu mai suportam să trăim toți trei într-o garsonieră de 28 de metri pătrați, cu vecini care urlau noaptea și cu mucegai pe pereți.

Soțul meu, Radu, stătea între noi ca un copil prins între două mame. Se uita când la mine, când la ea, incapabil să spună ceva. Îl știam: nu voia scandaluri, nu voia să-și supere mama. Dar eu nu mai puteam.

Mariana avea două apartamente. Într-unul locuia ea singură, după ce socrul meu murise acum cinci ani. Celălalt era gol, mobilat modest, dar perfect pentru o familie tânără ca a noastră. De fiecare dată când îi aminteam de el, se încrunta și spunea că e „investiția ei pentru bătrânețe”.

— Nu înțelegi, Irina? Dacă vă las acolo, nu mai scap de voi! O să vă obișnuiți și n-o să mai plecați niciodată!

— Dar suntem familia ta! am izbucnit eu. Suntem sângele tău! Vlad e nepotul tău!

A oftat adânc și a privit pe geam, evitând privirea mea. Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balconul minuscul, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Radu a venit după mine.

— Irina… te rog… încearcă să o înțelegi. Mama a crescut greu, a muncit pe brânci pentru apartamentele astea. Are frica asta că dacă ne lasă acolo, nu o să mai aibă control…

— Dar nu cerem control! Cerem doar un loc unde să trăim ca oamenii! Nu vezi că Vlad se trezește plângând noaptea din cauza gălăgiei? Nu vezi că nu avem spațiu nici să întindem rufele?

Radu a tăcut. Știam că îl doare la fel de tare ca pe mine. Dar între mine și mama lui era mereu zidul ăsta invizibil.

Seara aceea a fost doar începutul. Zilele următoare au fost pline de tensiuni mocnite. Mariana venea des la noi „să vadă copilul”, dar mereu găsea ceva de criticat: că e dezordine, că nu avem destule rafturi, că Vlad e prea gălăgios. Eu mă simțeam tot mai mică, tot mai vinovată că nu pot oferi familiei mele un cămin adevărat.

Într-o duminică dimineață, după ce Vlad a vărsat laptele pe singurul covor din cameră și eu am izbucnit în plâns, Radu a spus hotărât:

— Mergem la mama. Azi vorbim serios cu ea.

Am ajuns la apartamentul Marianei cu inima cât un purice. Ne-a primit rece, cu fața împietrită.

— Mama, trebuie să discutăm serios. Nu mai putem continua așa. Avem nevoie de spațiu pentru copil. Suntem dispuși să plătim chirie ca oricine altcineva.

Mariana s-a uitat lung la noi.

— Și dacă vă las acolo și după aia nu mai vreți să plecați? Dacă mă îmbolnăvesc și am nevoie să vând sau să mă mut acolo?

— Atunci facem contract pe un an, cu clauză de reziliere dacă ai nevoie! am intervenit eu.

A oftat din nou. Am văzut pentru prima dată frica din ochii ei – frica de singurătate, frica de viitor.

— Nu e vorba doar de apartament… E vorba că mi-e teamă că dacă vă ajut prea mult, o să mă uitați. O să aveți viața voastră și eu o să rămân singură…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată furia s-a transformat într-o milă amară.

— Mariana… nu o să te uităm niciodată. Dar nici nu putem trăi la nesfârșit în chinul ăsta.

A doua zi ne-a sunat: „Veniți să vedeți apartamentul.”

Am intrat cu emoție în locuința aceea micuță dar luminoasă. Vlad a alergat prin camerele goale râzând. Eu am început să visez: un colț pentru biroul meu, o bibliotecă pentru Radu, un pat adevărat pentru Vlad…

Dar bucuria n-a durat mult. După două luni de stat acolo cu chirie (la prețul pieței!), Mariana venea aproape zilnic „în inspecție”. Găsea mereu ceva de comentat: „De ce ai mutat masa aici? De ce ai pus perdeaua asta? Ai grijă la parchet!”

Într-o seară am cedat:

— Mariana, te rog! Avem nevoie de intimitate! E casa noastră acum!

A izbucnit:

— Nu e casa voastră! E a mea! Să nu uitați asta!

Radu m-a luat de mână și m-a tras în dormitor.

— Irina… poate ar trebui să căutăm altceva…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Iar Vlad plângea în camera alăturată.

M-am întrebat atunci: oare cât valorează liniștea unei familii? Merită să lupți pentru un acoperiș dacă prețul e sufletul tău? Sau uneori trebuie să renunți la tot ce credeai că-ți aparține ca să poți începe cu adevărat?

Poate voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericire?