„Nu sunt sluga nimănui” – Povestea mea despre lupta pentru respect într-o casă care trebuia să fie acasă

— Nu vezi că ai lăsat firimituri pe masă? Ce fel de femeie ești tu, Irina?
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună ca un ciocan în fiecare dimineață. Nici nu apuc să deschid ochii bine, că deja simt privirea ei tăioasă, judecătoare. M-am măritat cu Radu acum trei luni, dar încă locuim cu părinții lui, într-o casă veche dintr-un cartier liniștit din Ploiești. Pentru mine, însă, liniștea e doar o iluzie.

— Îmi pare rău, doamnă Viorica, chiar nu am observat… răspund încet, cu ochii în pământ.
— Nu-mi spune „doamnă”, spune-mi „mamă”, că doar așa se cade! Dar dacă tot nu știi să ții casa curată, nu știu ce fel de noră mi-a adus băiatul meu!

Radu intră în bucătărie și, fără să mă privească, îi dă dreptate mamei lui:
— Irina, te rog, încearcă să fii mai atentă. Știi cât ține mama la ordine.

Mă simt mică, invizibilă. Parcă nu mai sunt femeia care a visat la o familie caldă și iubitoare. M-am mutat aici cu speranța că vom strânge bani pentru un apartament al nostru. Dar fiecare zi e o luptă pentru demnitate.

Soacra mea mă tratează ca pe o servitoare. Îmi lasă liste cu treburi: „Să speli geamurile!”, „Să calci cămășile lui Radu!”, „Să faci sarmale pentru duminică!” Dacă nu fac totul perfect, mă ceartă. Dacă fac prea bine, spune că mă dau mare. Orice aș face, nu e bine.

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am strâns masa, am auzit-o pe Viorica vorbind cu vecina de peste gard:
— Noră-mea? E bună doar la dat cu mopul. Dacă nu eram eu aici, casa asta s-ar face praf!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am intrat în cameră și am început să plâng în pernă. Radu a venit târziu și nici nu a observat ochii mei roșii.

— Ce-ai pățit?
— Nimic… doar sunt obosită.
— Lasă, că mama are dreptate. Trebuie să te obișnuiești cu ritmul casei.

M-am simțit trădată. Unde era bărbatul care îmi promitea că mă va proteja mereu?

Într-o duminică, părinții mei au venit în vizită. Mama a adus cozonac și a încercat să destindă atmosfera:
— Ce frumos miroase la voi! Irina, ai făcut tu sarmalele astea?
— Da, mama… am răspuns timid.
Viorica a intervenit imediat:
— Le-am făcut împreună! Eu i-am arătat cum se face adevărata mâncare românească.

Tata s-a uitat la mine lung. Știa că sufăr, dar nu voia să mă pună într-o situație și mai dificilă. După ce au plecat ai mei, Viorica a început iar:
— Să nu crezi că dacă vin părinții tăi aici poți să faci ce vrei! În casa mea eu stabilesc regulile!

Am încercat să vorbesc cu Radu:
— Nu mai pot, Radu! Mă simt ca o slugă aici!
— Exagerezi! Mama vrea doar să te învețe cum se ține o casă.
— Dar eu nu mai rezist! Nu vezi cât mă umilește?
— Irina, dacă nu-ți convine, putem pleca la chirie. Dar eu nu vreau să mă cert cu ai mei pentru niște prostii.

Am simțit că mă sufoc. Nu aveam bani pentru chirie și nici curajul să plec singură. În fiecare zi mă trezeam cu un nod în gât și mergeam la serviciu doar ca să scap câteva ore din casă.

La birou, colega mea, Mihaela, m-a întrebat într-o zi:
— Irina, tu de ce nu zâmbești niciodată?
Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mihaela m-a strâns în brațe:
— Nu ești singura! Și eu am trecut prin asta cu soacra mea. Trebuie să-ți găsești vocea!

În acea seară am decis să-i spun Vioricăi ce simt:
— Doamnă Viorica… adică mamă… vreau să vă spun ceva. Mă doare când simt că nu sunt niciodată suficient de bună pentru dumneavoastră.
Ea m-a privit rece:
— Dacă vrei respect, trebuie să-l câștigi! Eu am muncit toată viața pentru familia asta!

Radu a asistat la discuție și a dat din umeri:
— Hai să nu ne certăm iar…

Am realizat atunci că nimeni nu va lupta pentru mine dacă eu nu o fac. Am început să spun „nu” la unele cerințe absurde. Am refuzat să mai spăl geamurile la două zile și am cerut ca Radu să-și calce singur cămășile.

Viorica s-a supărat și a început să mă ignore. Radu s-a închis în sine și petrecea tot mai mult timp la serviciu sau cu prietenii lui. Eu am început să caut apartamente de închiriat pe internet și să pun bani deoparte din salariu.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Viorica care mi-a spus că „nu merit băiatul ei”, am făcut bagajele și am plecat la părinții mei. Radu m-a sunat abia după două zile:
— Chiar vrei să distrugi familia pentru niște certuri?
— Nu eu distrug familia, Radu! Eu doar vreau respect!

Acum stau în camera copilăriei mele și încerc să-mi adun gândurile. Nu știu dacă voi mai putea salva ceva din această căsnicie sau dacă voi avea puterea să o iau de la capăt singură. Dar știu sigur că nu mai vreau să fiu sluga nimănui.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? De ce trebuie să alegem între demnitate și familie? Poate împreună găsim răspunsul…