„Nu sunt servitoarea voastră!” – Povestea unei femei care și-a regăsit vocea într-o familie care i-a cerut să tacă

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele în bucătăria mică din apartamentul socrilor mei. Mâinile îmi erau roșii de la detergentul ieftin, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Soțul meu, Vlad, stătea la masă, cu privirea în telefon, de parcă nu ar fi auzit nimic. Mama lui, doamna Mariana, s-a apropiat de mine cu pași apăsați.

— Ce-i cu tine, Ilinca? Nu ești mulțumită? Ai tot ce-ți trebuie aici. Și, până la urmă, ești soție, nu străină. E normal să ajuți! — mi-a spus pe un ton tăios, ca și cum aș fi fost o adolescentă obraznică, nu o femeie de 32 de ani.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. De patru ani locuiam cu socrii, de când Vlad a insistat că „e mai bine să stăm aproape de familie, să nu plătim chirie degeaba”. La început, am crezut că e o idee bună. Eram tineri, abia ne căsătorisem, și visam la o viață liniștită, cu cine calde în familie și sprijin reciproc. Dar visul s-a transformat repede într-un coșmar de așteptări nespuse și sacrificii pe care doar eu le făceam.

În fiecare dimineață, mă trezeam înaintea tuturor, pregăteam cafeaua și micul dejun pentru toată casa. Mergeam la serviciu — eram educatoare la o grădiniță din cartier — și mă întorceam acasă obosită, doar ca să gătesc, să spăl, să calc și să ascult nemulțumirile soacrei mele. Vlad nu intervenea niciodată. „Lasă, Ilinca, așa e la noi, femeia ține casa”, îmi spunea când încercam să-i vorbesc despre cât de greu îmi este.

Într-o duminică, când toți erau adunați la masă, am încercat să-mi spun părerea despre o problemă de familie. Nici nu am apucat să termin fraza, că domnul Ion, socrul meu, a ridicat din sprâncene:

— Ilinca, lasă-i pe bărbați să vorbească despre astea. Tu vezi de salată.

Am simțit cum obrajii îmi iau foc. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam invizibilă, redusă la rolul de servitoare, deși aveam o diplomă universitară și un job respectat. Prietenele mele mă întrebau mereu de ce nu mă mut cu Vlad, de ce accept să fiu tratată așa. Dar răspunsul era mereu același: „Nu vreau să-l supăr pe Vlad. Poate se va schimba ceva.”

Dar nimic nu se schimba. Ba chiar, cu fiecare zi, simțeam că mă pierd pe mine însămi. Într-o seară, după ce am terminat de spălat podeaua din hol, am auzit-o pe doamna Mariana vorbind la telefon cu sora ei:

— Ilinca? E bună la muncă, dar cam moale. Nu știe să se impună. Noroc cu Vlad că e băiat deștept.

Am simțit un nod în gât. Nu eram decât o umbră în casa lor, cineva care trebuia să tacă și să muncească. În acea noapte, nu am putut dormi. M-am uitat la Vlad, care sforăia liniștit lângă mine, și m-am întrebat: „Oare chiar asta merit?”

A doua zi, la grădiniță, una dintre colegele mele, Simona, m-a întrebat de ce par atât de obosită. Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată, am spus cuiva tot ce simțeam: cât de sufocată sunt, cât de mult mă doare indiferența lui Vlad, cât de mult mă apasă așteptările familiei lui. Simona m-a luat de mână și mi-a spus:

— Ilinca, nu ești singură. Și eu am trecut prin asta. Dar la un moment dat, trebuie să alegi: vrei să trăiești pentru tine sau pentru alții?

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă gândesc la ce-mi doresc cu adevărat. Seara, când Vlad a venit acasă, am încercat din nou să-i vorbesc:

— Vlad, nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc așa. Vreau să avem casa noastră, să fim o familie adevărată, nu să fiu menajera părinților tăi.

El a oftat, fără să mă privească:

— Ilinca, nu exagera. Mama și tata sunt bătrâni, au nevoie de ajutor. Și ce dacă faci curat? E normal.

— Nu e normal să fiu tratată ca o slugă! — am ridicat vocea, pentru prima dată de când ne-am căsătorit. — Nu mai pot! Dacă nu vrei să mă asculți, o să plec singură!

A urmat o ceartă cumplită. Doamna Mariana a intrat peste noi în cameră, acuzându-mă că sunt nerecunoscătoare, că „am uitat cine m-a primit în casă”. Domnul Ion a spus că „femeile din ziua de azi nu mai știu ce-i respectul”. Vlad a tăcut. Am plâns toată noaptea.

A doua zi, mi-am făcut bagajul. Am luat doar câteva haine și am plecat la Simona, care m-a primit cu brațele deschise. Vlad nu m-a sunat decât după două zile, ca să mă întrebe dacă „m-am liniștit”. I-am spus că nu mă mai întorc. Că vreau să fiu respectată, nu folosită.

Au trecut luni de atunci. Am închiriat o garsonieră mică, dar e a mea. Încă mă doare despărțirea, încă mă gândesc la ce aș fi putut face altfel. Dar pentru prima dată după ani de zile, mă simt liberă. Am început să merg la terapie și să-mi redescopăr pasiunile. Prietenele mele spun că am altă lumină în ochi.

Uneori, mă întreb: câte femei din România trăiesc încă în umbra așteptărilor altora? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Nu sunt servitoarea voastră!” și să ne recâștigăm demnitatea? Poate că povestea mea va da curaj și altora să-și găsească vocea.