Nu Pot Să-mi Iert Fiul pentru Că Mi-a Distrus Relația: Viața cu El a Devenit Aproape Imposibilă

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am izbucnit, vocea tremurându-mi de furie și neputință. Era trecut de ora zece seara, iar în bucătăria noastră mică din cartierul Titan, lumina rece a neonului părea să scoată la iveală toate umbrele dintre noi. Vlad, fiul meu de șaptesprezece ani, stătea în fața mea cu ochii în pământ, mâinile încleștate pe marginea mesei.

— Mamă, nu am vrut să… a început el, dar l-am întrerupt, simțind cum îmi fierbe sângele în vene.

— Nu ai vrut? Atunci de ce ai spus totul tatălui tău? De ce ai simțit nevoia să-i povestești despre mine și despre Mihai? Ai știut ce va urma!

Încă nu-mi pot scoate din minte acea zi. Mihai, omul care mi-a adus zâmbetul înapoi după ani de căsnicie rece și plină de certuri cu Sorin, soțul meu, mă făcea să simt că merit să fiu iubită. Îl cunoscusem la serviciu, la contabilitate, și, deși la început am fost reticentă, am cedat farmecului lui blând. Nu era nimic rușinos, eram deja separată de Sorin, dar divorțul nu era încă finalizat. Totul a ieșit la iveală când Vlad, într-un acces de furie adolescentină, i-a spus tatălui său despre Mihai. Sorin a făcut un scandal monstru, a venit la mine la serviciu, a urlat, a amenințat, iar Mihai, care nu era pregătit pentru așa ceva, s-a retras. M-a lăsat singură, cu inima frântă și cu Vlad, care nu înțelegea ce a făcut.

— Mamă, nu am vrut să te rănesc, dar nu mi s-a părut corect… Tu mereu spui să fim sinceri, să nu ascundem nimic în familie, a murmurat Vlad, încercând să-și justifice gestul.

— Sinceritatea nu înseamnă să distrugi viețile oamenilor! am răspuns, abia stăpânindu-mi lacrimile. Ai ales să fii de partea tatălui tău, să mă pedepsești pentru că nu mai suntem o familie perfectă. Dar tu nu știi cât am îndurat, cât am plâns nopți la rând, cât am încercat să țin totul pe linia de plutire pentru voi, copiii mei.

Vlad s-a ridicat brusc de la masă, trântind scaunul. — Nu e adevărat! Nu am vrut să te pedepsesc! Dar nici nu pot să mă prefac că totul e bine, când tu ai pe altcineva și tata suferă!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. De când divorțul a devenit realitate, totul s-a schimbat. Irina, fiica mea, a ales să locuiască cu Sorin, spunându-mi că acolo se simte mai în siguranță. Am rămas doar cu Vlad, iar relația noastră, cândva apropiată, s-a transformat într-un câmp de bătălie. Fiecare zi era o luptă: pentru cine spală vasele, pentru cine face cumpărăturile, pentru cine are dreptate. Dar, dincolo de toate, era această rană adâncă, această trădare pe care nu reușeam să o iert.

Într-o seară, după ce Vlad a ieșit trântind ușa, am rămas singură în bucătărie, cu capul pe masă. Mă întrebam unde am greșit. Oare am fost prea severă? Prea distantă? Sau poate prea sinceră cu copiii mei, încercând să-i fac să înțeleagă că și adulții au nevoie de iubire, de alinare? Dar Vlad nu vedea decât trădarea față de tatăl lui. Nu vedea cât de singură mă simțeam, cât de mult mi-aș fi dorit să nu fiu nevoită să aleg între fericirea mea și liniștea lor.

— Mamă, pot să intru? a întrebat Vlad, timid, după o oră. Avea ochii roșii, semn că plânsese. M-am uitat la el și am simțit un amestec de furie și milă. Era tot copilul meu, dar nu mai era băiețelul care venea la mine să-l alin când se lovea la genunchi. Era un adolescent rănit, confuz, prins între doi părinți care nu mai știau să comunice.

— Vlad, nu știu dacă pot să te iert, i-am spus sincer. Nu acum. Poate niciodată. Ai distrus ceva ce era important pentru mine. Și nu știu dacă vei înțelege vreodată cât de mult mă doare asta.

A tăcut, apoi a spus încet: — Poate că nici eu nu pot să mă iert. Dar nu știu cum să repar ce am stricat.

Zilele au trecut, dar atmosfera din casă a rămas apăsătoare. Mă trezeam dimineața cu un nod în gât, evitam să-l privesc pe Vlad, iar el se închidea tot mai mult în camera lui. Încercam să mă concentrez la serviciu, dar gândurile mă urmăreau peste tot. Colegele mă întrebau ce am, dar nu puteam să le spun adevărul. Cine ar fi înțeles? Cine ar fi putut să mă ajute să-mi iert propriul copil?

Într-o duminică, am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, Vlad mi-a spus că nu mai poate. Poate ar trebui să vorbiți cu cineva, să mergeți la un psiholog.” Am simțit cum mă cuprinde rușinea. Eu, care mereu am crezut că pot rezolva orice problemă, ajunsesem să nu-mi mai pot vorbi cu propriul fiu. Am acceptat, cu jumătate de inimă, să mergem la consiliere. Prima ședință a fost un dezastru. Vlad a stat cu mâinile încrucișate, refuzând să vorbească, iar eu am plâns tot timpul. Dar, încet-încet, am început să ne deschidem. Am aflat că Vlad se simțea trădat nu doar de mine, ci și de tatăl lui, care îi cerea să fie „bărbatul casei” și să mă supravegheze. Am înțeles că, în confuzia lui, a crezut că face ceea ce trebuie.

Totuși, rana rămâne. Mihai nu s-a mai întors, iar eu nu mai am curajul să iubesc din nou. Vlad încearcă să se apropie de mine, dar între noi e mereu această tăcere grea, această neîncredere. Mă întreb dacă timpul va vindeca totul sau dacă, într-o zi, Vlad va pleca de acasă și nu se va mai uita înapoi.

Uneori, noaptea, mă întreb: Oare pot să-mi iert fiul? Oare el mă va ierta pe mine pentru tot ce nu am putut să-i ofer? Voi reuși vreodată să fiu din nou fericită sau am pierdut totul pentru totdeauna? Voi ce ați face în locul meu?