„Nu mai pot: Soțul meu, Doru, nu vede cât mă sacrific pentru familie?”

— Irina, iar ai luat atâtea? Ce nevoie avem de atâtea prostii?

Vocea lui Doru răsună din hol, în timp ce eu încerc să trag plasele grele de cumpărături peste prag. Mâinile îmi tremură, iar spatele mă doare de la greutatea pungilor. Mă uit la el, obosită, cu o privire care cere ajutor, dar el doar ridică din umeri și se întoarce la televizor. Pe masă, bonul de la supermarket stă ca o dovadă a efortului meu, dar pentru el e doar o hârtie fără valoare.

Mă numesc Irina și am 38 de ani. Sunt căsătorită cu Doru de 12 ani și avem doi copii: Ana, de 10 ani, și Vlad, de 7. De când ne-am mutat împreună, eu am fost cea care a ținut casa. La început nu mi s-a părut greu. Îmi plăcea să gătesc, să fac ordine, să am grijă de toți. Dar anii au trecut și povara a devenit tot mai grea. Salariul meu de contabilă abia acoperă cheltuielile lunare, iar Doru… Doru pare că trăiește într-o altă realitate.

— Doru, ai putea să mă ajuți măcar să duci plasele astea în bucătărie? îl rog într-o zi, cu vocea stinsă.

— Lasă, Irina, că nu-s chiar așa grele. Oricum tu le-ai ales, tu le cari! îmi răspunde el fără să se clintească.

Mă simt invizibilă. De fiecare dată când îi spun cât costă mâncarea, cât s-au scumpit legumele sau cât am plătit la întreținere, ridică din umeri sau face glume proaste:

— Iar te plângi? Parcă ai fi o babă! Toată ziua numai despre bani vorbești…

Nu știe că uneori stau noaptea cu ochii în tavan și mă întreb cum o să plătim rata la bancă luna viitoare. Nu știe că am renunțat la coafor sau la o bluză nouă ca să le pot lua copiilor fructe sau rechizite. Nu știe că am început să gătesc ciorbe mai des fiindcă sunt mai ieftine și țin mai mult.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat să-i vorbesc deschis:

— Doru, nu mai pot singură. Simt că totul cade pe umerii mei. Tu nu vezi cât mă zbat?

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer:

— Ce vrei să fac? Eu muncesc toată ziua! Dacă nu-ți convine, las-o baltă!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era prima dată când îmi spunea asta. Dar acum parcă durerea era mai mare ca niciodată. Am început să plâng în hohote, iar el a ieșit din cameră trântind ușa.

A doua zi dimineață, Ana m-a întrebat:

— Mami, de ce ai ochii roșii?

Am mințit-o că m-a deranjat praful. Dar adevărul era altul: mă durea indiferența lui Doru mai tare decât orice boală.

În weekend am mers împreună la piață. Am sperat că poate văzând prețurile cu ochii lui va înțelege. Dar după ce am plătit aproape 200 de lei pe câteva legume și carne pentru o săptămână, a bombănit:

— Ești nebună! Cine dă atâția bani pe niște morcovi și cartofi?

M-am abținut cu greu să nu izbucnesc:

— Dacă vrei să mănânci doar pâine cu margarină, spune!

A râs ironic:

— Las’ că te pricepi tu la drame…

Seara, când am făcut socoteala cheltuielilor pe luna trecută, mi-au dat lacrimile. Am rămas cu 50 de lei până la salariu. L-am rugat pe Doru să contribuie măcar cu ceva pentru mâncare.

— N-am bani acum! Poate luna viitoare…

Dar știam că își cumpărase unelte noi pentru mașină și ieșise cu băieții la bere vineri seara.

Într-o zi, mama m-a sunat:

— Irina, ești bine? Te aud mereu obosită…

Am izbucnit:

— Mamă, nu mai pot! Simt că mă sufoc! Parcă sunt singură într-o barcă spartă…

Mama a oftat:

— Știi că poți veni oricând acasă dacă nu mai reziști…

Dar nu voiam să fug. Voiam doar ca Doru să vadă cât mă sacrific pentru familie.

Într-o seară, după ce copiii au adormit devreme, am pus pe masă toate bonurile din ultimele luni. Le-am aranjat pe categorii: mâncare, întreținere, rechizite, haine pentru copii.

— Uite, Doru! Uite cât cheltuim! Uite cât aduc eu în casă și cât aduci tu! Nu vezi că nu ne ajung banii?

S-a uitat la hârtii ca la niște hieroglife.

— Ce vrei să demonstrezi? Că eu sunt vinovat pentru toate?

— Nu! Vreau doar să înțelegi! Să mă ajuți! Să fim o echipă!

A tăcut. Apoi a ieșit pe balcon și a fumat două țigări una după alta.

În acea noapte am adormit plângând. M-am visat fugind printr-un oraș pustiu, cu plase grele în mâini și nimeni lângă mine.

A doua zi dimineață mi-am făcut curaj și i-am spus:

— Dacă nu vrei să fii parte din familie cu adevărat, spune-mi! Nu vreau să cresc copiii singură lângă un om absent!

Doru s-a uitat lung la mine. Pentru prima dată părea că mă vede cu adevărat. Dar n-a spus nimic.

Acum scriu aceste rânduri cu sufletul greu. Nu știu dacă Doru va înțelege vreodată cât doare indiferența lui sau dacă va rămâne mereu prizonier în lumea lui.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare chiar nu văd bărbații cât ne sacrificăm sau pur și simplu nu le pasă?