„Nu Îmi Pot Respecta Soțul Pentru Că Susțin Întreaga Familie: Muncesc de Dimineață Până Seara, Dar Lui Nu Pare Să Îi Pese”
Niciodată nu mi-am imaginat că viața mea va ajunge în acest punct. Crescând într-un mic oraș din România, am fost mereu cea care obținea cele mai bune rezultate. Părinții mei erau mândri de realizările mele academice și eu trăiam pentru aprobarea lor. Am fost șefa de promoție a clasei mele de liceu și am primit o bursă completă la o universitate prestigioasă. Viitorul meu părea luminos și plin de promisiuni.
Avansând în prezent, viața mea este departe de ceea ce mi-am imaginat. Acum sunt studentă cu normă întreagă, jonglând cu cursurile, un job part-time și colaborări freelance pentru a face rost de bani. Soțul meu, pe de altă parte, pare mulțumit să mă lase pe mine să duc greul susținerii familiei noastre.
L-am cunoscut pe Andrei în al doilea an de facultate. Era fermecător, amuzant și părea cu adevărat interesat de mine. Ne-am căsătorit imediat după absolvire și eram optimistă în privința viitorului nostru împreună. Dar pe măsură ce anii au trecut, a devenit clar că Andrei nu avea ambiție. S-a mutat de la un job fără perspective la altul, niciodată rămânând suficient de mult pentru a face vreun progres real.
Între timp, eu munceam neobosit pentru a construi o viață mai bună pentru noi. Am primit o bursă pentru studii postuniversitare și am continuat să exceleez academic. Pentru a-mi suplimenta veniturile, am început să scriu lucrări de licență pentru alți studenți. Nu era cel mai etic mod de a face bani, dar plătea bine și aveam nevoie de fiecare leu pe care îl puteam obține.
În weekend-uri, dădeam meditații elevilor care se pregăteau pentru examenele de admitere la facultate. Era o muncă epuizantă, dar eram mândră că îi ajutam pe alții să-și atingă obiectivele academice. În ciuda programului meu încărcat, întotdeauna îmi făceam timp pentru Andrei, sperând că într-o zi își va găsi pasiunea și va contribui mai mult la gospodăria noastră.
Dar lipsa de motivație a lui Andrei doar s-a agravat în timp. Își petrecea zilele jucând jocuri video și ieșind cu prietenii în timp ce eu munceam de dimineață până seara. Situația noastră financiară devenea din ce în ce mai gravă și mă simțeam tot mai frustrată.
Într-o noapte, după o zi deosebit de grea de muncă și studiu, l-am confruntat pe Andrei despre lipsa lui de contribuție. „Nu mai pot continua așa,” i-am spus, vocea tremurându-mi de frustrare. „Sunt epuizată și nu putem supraviețui doar din venitul meu.”
Andrei s-a uitat la mine cu o expresie goală. „Încerc,” a spus el slab. „E doar greu să găsesc ceva care să mă pasioneze.”
„Pasiune?” am răspuns eu nervoasă. „Nu avem luxul de a aștepta să-ți găsești pasiunea. Avem nevoie de bani acum.”
Discuția s-a intensificat și pentru prima dată am realizat cât de adâncă era prăpastia dintre noi. Indiferența lui Andrei față de luptele noastre era enervantă și nu vedeam nicio cale înainte.
Pe măsură ce lunile treceau, relația noastră continua să se deterioreze. Dificultățile financiare ne-au afectat pe amândoi și ne-am îndepărtat tot mai mult unul de celălalt. M-am aruncat și mai mult în muncă, sperând că dacă muncesc suficient de mult, lucrurile se vor îmbunătăți în cele din urmă.
Dar nu s-au îmbunătățit. Frustrarea a crescut și respectul meu pentru Andrei s-a diminuat până la zero. Nu puteam înțelege cum putea fi atât de complacent în timp ce eu mă înecam în responsabilități.
În cele din urmă, inevitabilul s-a întâmplat. Ne-am separat, incapabili să depășim prăpastia care se formase între noi. A fost o decizie dureroasă, dar una care părea necesară pentru sănătatea mea mentală.
Acum, stând singură în micul meu apartament, încă muncind neobosit pentru a face rost de bani, nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost lucrurile diferite dacă Andrei ar fi împărțit măcar o fracțiune din determinarea mea. Dar aceste gânduri sunt inutile. Tot ce pot face acum este să mă concentrez pe propriul meu viitor și să sper că într-o zi voi găsi pe cineva care să prețuiască munca grea la fel de mult ca mine.