„Nu ești de-a noastră”: Povestea unei nurori la răscruce

— Nu vreau să mai aud discuția asta, Ilinca! Ai înțeles? Ai noroc că te-am primit aici, dar nu uita că totul e al meu!
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria abia mobilată, printre paharele de șampanie și platourile cu aperitive. Era seara parapetului nostru, primul eveniment în noua casă, și deja simțeam cum mi se strânge stomacul de nervi și rușine.

M-am uitat la Vlad, soțul meu, căutând sprijin. El însă privea în gol, cu obrajii roșii de jenă. Prietenii noștri încercau să ignore tensiunea, dar era imposibil. Totul pornise de la o glumă nevinovată: „Sper să nu stricăm parchetul cu atâtea tocuri!” spusese o colegă de-a mea. Atunci, Viorica a simțit nevoia să sublinieze: „Nu vă faceți griji, parchetul e scump, dar eu am plătit pentru el. Ilinca doar locuiește aici.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Nu era prima dată când îmi amintea că nu sunt decât o chiriașă cu acte în regulă. Înainte de nuntă, când discutam unde vom locui, părea totul simplu: părinții mei aveau un apartament mic, iar mama lui Vlad avea trei camere spațioase. „E și casa ta acum”, îmi spusese atunci Viorica cu un zâmbet fals. Dar realitatea era alta: fiecare gest al meu era analizat, fiecare decizie trebuia aprobată de ea.

În primele luni după nuntă, am încercat să mă adaptez. Am schimbat perdelele, am adus câteva plante, am pus poze cu noi pe rafturi. Dar Viorica venea aproape zilnic: „Nu pune ghiveciul acolo, se pătează pervazul!”, „De ce ai mutat masa? Așa nu se potrivește cu covorul!” Vlad încerca să mă liniștească: „Las-o, Ilinca, așa e ea. Se va obișnui.” Dar eu simțeam că mă sufoc.

Într-o zi, am găsit-o cotrobăind prin dulapurile mele. „Caut niște prosoape”, mi-a spus sec. Atunci am izbucnit: „Te rog să mă anunți înainte să intri în camera noastră!” S-a uitat la mine ca la o străină: „Nu uita că e casa mea! Dacă nu-ți convine, puteți pleca oricând.”

Am început să-i evit vizitele, să mă ascund în dormitor când venea. Vlad era prins la mijloc: „Mama a rămas singură după ce tata a murit… Nu vrea decât să ne ajute.” Dar ajutorul ei era ca o capcană: orice făceam era greșit.

Apoi a venit seara parapetului. Am vrut să fie o sărbătoare mică între prieteni și familie. Mama mea a adus cozonac și s-a așezat timid într-un colț. Viorica a venit cu o tavă de sarmale și cu un aer de stăpână absolută. Pe la jumătatea serii, când atmosfera părea că se destinde, a făcut acea remarcă despre parchet și despre mine.

M-am ridicat brusc de la masă. „Dacă tot nu sunt decât o musafiră aici, poate ar trebui să plec eu!” Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Prietenii au tăcut. Mama mea s-a ridicat speriată: „Ilinca, stai jos…” Dar nu mai puteam suporta umilința.

Viorica a râs scurt: „Nu dramatiza! Ești prea sensibilă.” Atunci am simțit că explodez: „Nu sunt sensibilă! Sunt sătulă să-mi amintești zilnic că nu sunt de-a casei! Dacă tot e casa ta și doar a ta, te rog să pleci tu acum!”

A urmat o liniște apăsătoare. Vlad s-a ridicat încet: „Mamă… poate ar fi mai bine să mergi acasă la tine diseară.” Viorica s-a uitat la el ca și cum nu-l recunoștea: „Tu chiar îi iei apărarea?”

„Îi iau apărarea pentru că are dreptate”, a spus el încet.

Viorica a plecat trântind ușa. Seara s-a terminat brusc; prietenii au plecat pe rând, mama mea m-a îmbrățișat fără cuvinte.

După aceea, Vlad și cu mine am stat pe canapea ore întregi fără să vorbim. El părea pierdut; eu eram sfâșiată între vinovăție și ușurare.

Zilele următoare au fost un coșmar. Viorica nu ne-a mai sunat deloc. Vlad era tot mai abătut: „Poate am greșit… E mama mea totuși.” Eu mă simțeam vinovată că l-am pus să aleagă între mine și ea.

Am încercat să vorbesc cu Viorica după câteva săptămâni. M-a primit rece: „Nu am nimic de discutat cu tine. Ai stricat tot.” Am plecat plângând pe stradă ca un copil pedepsit.

Au trecut luni până când relația s-a mai îndreptat puțin. Vlad mergea singur la ea; eu rămâneam acasă. Într-o zi mi-a spus: „Mama vrea să vindem apartamentul și să vă mutați voi separat.” Am simțit un gol în stomac – tot ce construisem acolo era pe cale să dispară.

Am început să căutăm chirie. Ne-am mutat într-un apartament micuț, dar al nostru. Fără vizite neanunțate, fără reproșuri zilnice. Vlad era mai liniștit; eu încercam să-mi regăsesc echilibrul.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva am exagerat atunci, dacă nu trebuia să fiu mai răbdătoare sau mai diplomată. Dar apoi îmi amintesc privirea Vioricăi când mi-a spus că nu aparțin acolo și știu că nu puteam trăi mereu ca o musafiră în propria casă.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare chiar trebuie să alegem mereu între liniștea noastră și pacea familiei? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…