Nora mea și ecranul dintre noi: Povestea unei mame care nu știe să renunțe

— Nu pot să cred că iar stă cu ochii în telefon! am șoptit printre dinți, încercând să-mi stăpânesc nervii. Era a treia oară în acea seară când Irina, viitoarea mea noră, ridica privirea din ecran doar ca să dea din cap absent la ce spuneam. În jurul mesei, soțul meu, Mihai, încerca să detensioneze atmosfera cu glume forțate, iar fiul meu, Vlad, părea prins între două lumi: cea a familiei lui și cea a iubitei pe care o adusese pentru prima dată acasă.

— Irina, vrei să mai iei niște sarmale? am întrebat-o, forțându-mi vocea să sune cald.

— Nu, mulțumesc, doamnă Maria, a răspuns ea fără să-și ridice ochii din telefon. Cred că tocmai îi scria cuiva pe WhatsApp sau posta ceva pe Instagram. M-am simțit invizibilă, ca și cum tot ce făcusem pentru acea cină nu conta.

După ce au plecat, Mihai mi-a spus:

— Las-o, Maria. E tânără. Așa sunt toți acum.

Dar eu nu puteam. Nu după ce l-am crescut pe Vlad cu atâta grijă, nu după ce am muncit o viață întreagă ca să-i ofer tot ce e mai bun. Cum putea el să se îndrăgostească de cineva care nu știa nici măcar să poarte o conversație la masă?

Seara aceea a fost începutul unei lupte tăcute. Vlad era tot mai îndrăgostit, iar eu tot mai convinsă că Irina nu era potrivită pentru el. O fată crescută la oraș, mereu cu telefonul în mână, fără să știe să gătească sau să spele o farfurie. Când i-am spus lui Vlad ce simt, a ridicat tonul la mine pentru prima dată:

— Mamă, tu nu vezi că exagerezi? Irina e altfel, dar asta nu înseamnă că e rea!

Am rămas cu lacrimi în ochi. Nu mă recunoșteam: eu, femeia puternică, eram acum o mamă disperată să-și păstreze băiatul aproape. În fiecare zi găseam motive să-i critic pe amândoi: ba că nu vin destul de des pe la noi, ba că Irina nu știe să facă nimic prin casă.

Într-o duminică, când au venit la prânz, am încercat să vorbesc cu Irina. Am găsit-o pe balcon, cu telefonul în mână.

— Irina, pot să te întreb ceva?

A oftat și a lăsat telefonul jos.

— Da, doamnă Maria?

— De ce nu vorbești mai mult cu noi? Parcă mereu ești ocupată cu altceva…

A zâmbit timid:

— Știu că pare ciudat… dar așa mă relaxez eu. Nu sunt obișnuită cu mesele lungi în familie. La noi acasă fiecare mânca când apuca.

Am simțit un nod în gât. Poate că nu era vina ei. Poate că lumea se schimbase și eu rămăsesem blocată în trecut.

Cu toate astea, nu m-am putut abține. În ziua în care Vlad mi-a spus că vor să se mute împreună și că plănuiesc nunta, am izbucnit:

— Vlad, gândește-te bine! Fata asta nu știe ce înseamnă familie! O să suferi!

Vlad a plecat trântind ușa. Trei zile nu mi-a răspuns la telefon. Am plâns ca niciodată. Mihai m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Maria, trebuie să-l lași să-și trăiască viața. Nu poți controla totul.

Dar cum să-l las? Cum să accept că băiatul meu va avea o soție care nu știe nici măcar să stea la masă fără telefon?

Nunta s-a făcut fără prea mult fast. Eu am stat într-un colț și am privit cum Vlad îi zâmbea Irinei ca nimănui altcuiva. Am văzut cum ea îl privea cu dragoste sinceră — și pentru prima dată am simțit că poate greșesc.

Timpul a trecut. Au venit pe la noi mai rar. Când au venit ultima dată, Irina era însărcinată. Am văzut-o altfel: obosită, dar fericită. A lăsat telefonul deoparte și m-a întrebat timid dacă o pot ajuta cu niște rețete pentru bebeluș.

Atunci am înțeles: poate că nu era fata pe care mi-o imaginam eu pentru Vlad, dar era fata pe care el o iubea. Și poate că dragostea lor nu avea nevoie de aprobarea mea ca să fie reală.

Acum stau singură la masă și mă gândesc: oare câți dintre noi ne pierdem copiii încercând să-i protejăm prea mult? Oare cât de mult rău facem atunci când refuzăm să acceptăm schimbarea? Poate că ar trebui să învățăm să iubim altfel — fără condiții și fără frică.