Noaptea în care Daniel a Rămas Pe Loc, iar Privirea Lui a Fugit de la Mine

Ploaia cădea neîncetat, lovind ferestrele ca un necurmat val de tristețe. Degetele îmi tremurau când am format din nou numărul lui Daniel, doar pentru a fi întâmpinată de tonul rece, indiferent al căsuței sale vocale. Ceasul ticăia implacabil, fiecare secundă se prelungea la infinit, fiecare ticăit amintindu-mi de golul crescând dintre noi.

Daniel și cu mine eram de nedespărțit de pe vremea studenției la Universitatea din București. Eram cuplul acela pe care toți îl invidiau, acel cuplu care își termina propozițiile unul altuia și împărtășea conversații tăcute printr-o simplă privire. Dar recent, ceva s-a schimbat. Daniel devenise distant, ochii lui odinioară calzi acum erau adesea reci și evazivi. Îi atribuiam acest lucru stresului de la muncă, unde el și partenerul său de afaceri, Bogdan, încercau să-și dezvolte start-up-ul. Dar, în adâncul sufletului, mă temeam că era ceva mai mult.

Noaptea devenea tot mai întunecată, furtuna de afară reflectând haosul din inima mea. Alina, sora mea, a sunat de câteva ori, vocea ei fiind un amestec de îngrijorare și frustrare. „Liso, trebuie să te calmezi. Probabil că a rămas blocat la muncă,” încerca ea să mă liniștească. Dar eu îl cunoșteam pe Daniel. Niciodată nu m-ar fi lăsat așa, îngrijorată fără un cuvânt.

Orele treceau, iar primele lumini ale zilei începeau să străpungă întunericul. Atunci am auzit-o – o mașină intrând pe alee. Am alergat spre ușă, inima bătându-mi nebunește în piept, sperând, rugându-mă să fie Daniel. Și acolo stătea, sub ploaie, arătând de parcă furtuna nu l-ar fi atins. Dar ochii lui… ochii lui mă priveau de parcă mă vedea pentru prima dată.

„Daniel, unde ai fost? M-am îngrijorat pentru tine!” am strigat, ușurarea mea transformându-se rapid în furie și confuzie.

Nu a răspuns. În schimb, a intrat în casă pe lângă mine, pașii lui erau grei, postura lui distantă. Atunci am observat valiza în mâna lui, împachetată și gata.

„Daniel, ce se întâmplă?” am cerut, vocea mea tremurând.

În cele din urmă, s-a uitat la mine, ochii lui lipsiți de dragostea care odinioară fusese acolo. „Îmi pare rău, Liso. Nu mai pot continua așa,” a spus el, vocea lui abia auzibilă.

Cuvintele au lovit în mine ca un pumn fizic, lăsându-mă fără suflare. „Ce vrei să spui? Daniel, te rog, putem să trecem peste orice este,” am implorat, lacrimile curgându-mi pe față.

Dar era prea târziu. Daniel își luase decizia. Motivele nu mai contau. Fie că era vorba de stres, dragoste pierdută, sau ceva ce am făcut eu, rezultatul era același. Daniel a plecat în acea dimineață, și cu el a luat viața pe care o construiserăm împreună.

Furtuna a trecut, dar devastarea pe care a lăsat-o era imensurabilă. Daniel stătea acolo în noaptea aceea, părând pierdut pentru mine, și în acel moment am știut că dragostea noastră, de asemenea, fusese pierdută.