Niciodată prea târziu pentru iubire: Povestea mea la 60 de ani

— Doru, iar ai uitat să-ți iei pastilele! vocea răsună din bucătărie, tăioasă, dar cu o urmă de grijă pe care n-o mai simțisem de mult. M-am uitat la Irina, femeia care intrase în viața mea ca o furtună acum șase luni, și am zâmbit stângaci.

— Nu le-am uitat, doar că… nu-mi place să mă simt bătrân, am murmurat, încercând să-mi ascund rușinea.

Ea a venit lângă mine, mi-a pus mâna pe umăr și a oftat. — Nu ești bătrân, Doru. Ești doar încăpățânat.

Adevărul e că niciodată nu m-am simțit cu adevărat adult. Am trecut prin viață ca un spectator: am avut prieteni buni, am râs mult, am călătorit, dar niciodată nu m-am legat de cineva cu adevărat. N-am fost însurat, n-am avut copii. Prietenii mei din facultate – Radu, Viorel și Sorin – au făcut toți pasul spre familie, dar eu am rămas mereu „burlacul grupului”. La început era amuzant. Apoi a devenit ciudat. Apoi dureros.

Mama a murit acum zece ani, iar tata s-a stins când eram încă adolescent. Am rămas singur într-un apartament vechi din Drumul Taberei, cu pereți plini de cărți și amintiri. Vecinii mă priveau cu suspiciune: „Ce-o fi cu Doru ăsta? De ce nu s-a însurat niciodată?”

Adevărul e că m-am temut. M-am temut să nu fiu dezamăgit, să nu dezamăgesc. Am avut câteva relații – scurte, intense, dar niciuna nu a rezistat. Poate pentru că fugeam mereu când lucrurile deveneau serioase. Poate pentru că nu știam cum să iubesc.

Totul s-a schimbat într-o după-amiază ploioasă de noiembrie. Eram la coadă la farmacie, bombănind în gând despre pensia mică și prețurile mari, când o femeie cu părul cărunt și ochi verzi mi-a zâmbit. — Nu vă supărați, aveți nevoie de ajutor? părea sincer interesată.

Așa am cunoscut-o pe Irina. Avea 56 de ani, divorțată de mulți ani, cu doi copii mari plecați în străinătate. Ne-am întâlnit la o cafea, apoi la alta. Am început să vorbim zilnic. Pentru prima dată după mult timp, cineva mă asculta cu adevărat.

— Doru, tu chiar nu ai avut niciodată familie? m-a întrebat într-o seară.

— Nu… adică… nu m-am simțit niciodată pregătit.

— Și acum?

Am tăcut mult timp. — Acum cred că mi-ar plăcea să încerc.

Irina a râs și m-a strâns de mână. — Niciodată nu e prea târziu.

Dar nu toată lumea a fost la fel de deschisă ca ea. Sora mea mai mică, Mariana, m-a sunat furioasă când a aflat că vreau să mă mut cu Irina.

— Doru, ai 60 de ani! Ce-ți trebuie ție relații la vârsta asta? O să râdă lumea de tine!

— Să râdă! am răspuns eu, dar în sufletul meu mă durea fiecare cuvânt.

Prietenii mei au reacționat diferit. Radu a fost încântat: — Bravo, bătrâne! Era timpul! Viorel însă a ridicat din sprâncene: — Ești sigur că nu te păcălește? Poate vrea apartamentul tău…

Am început să mă îndoiesc. Oare chiar era posibil să găsesc fericirea acum? Oare nu era prea târziu?

Irina însă nu s-a lăsat intimidată de bârfe sau prejudecăți. A venit cu mine la piață, a gătit ciorbă de perișoare în bucătăria mea mică și a adus viață acolo unde fusese doar liniște apăsătoare.

Într-o seară, după ce am spălat vasele împreună (eu le clăteam prost, ea râdea de mine), m-a întrebat:

— Doru… dacă ai putea da timpul înapoi, ai face altfel?

M-am uitat lung la ea. — Poate… dar dacă aș fi făcut altfel, n-aș fi ajuns aici. Cu tine.

Au urmat luni frumoase și grele. Copiii Irinei au refuzat să mă cunoască: „Ce vrea mama cu un bătrân necunoscut?” Prietenii mei au început să mă evite – parcă le era teamă că „boala” iubirii târzii e contagioasă.

Într-o zi, Mariana a venit la mine acasă și m-a găsit dansând cu Irina pe muzica lui Dan Spătaru.

— Voi sunteți nebuni! a izbucnit ea.

Irina i-a zâmbit cald: — Poate că da… dar suntem fericiți.

Mariana a plecat trântind ușa. Eu am rămas cu inima strânsă – oare chiar greșeam atât de tare?

Într-o noapte n-am putut dormi. M-am ridicat din pat și m-am uitat în oglindă: riduri adânci, păr alb, ochi obosiți… Dar pentru prima dată după mulți ani am văzut și altceva: speranță.

A doua zi i-am spus Irinei:

— Vreau să te cer în căsătorie.

Ea a râs și a plâns în același timp. — Ești sigur?

— N-am fost niciodată mai sigur.

Nu știu ce va urma. Poate copiii ei nu mă vor accepta niciodată. Poate prietenii mei vor dispărea din viața mea. Dar știu că nu mai vreau să trăiesc cu regrete.

Mă întreb uneori: De ce ne e atât de frică să iubim când îmbătrânim? De ce credem că fericirea are termen de expirare? Poate că tocmai atunci când credem că totul s-a terminat… abia atunci începe adevărata viață.