Niciodată nu am fost cu adevărat bunica nepoatei mele – și acum eu sunt de vină? Mărturia cutremurătoare a unei soacre din România

— Nu, Irina, nu pot să vin acum, am treabă la grădină, răspund cu voce tremurată la telefon, deși știu că nu e adevărat. Mâinile îmi tremură pe coada greblei, iar inima îmi bate tare, ca atunci când eram copil și făceam vreo poznă. De șase ani, de când s-a născut Mara, nora mea m-a ținut la distanță. Am privit-o crescând din poze trimise pe WhatsApp, cu mesaje scurte și reci: „Mara a făcut primii pași”, „Mara a spus primul cuvânt”. Niciodată nu am fost invitată la aniversări, la serbări sau la zilele de naștere. Mereu găseau o scuză: „Suntem ocupați”, „Mara e răcită”, „Poate data viitoare”.

Mă uit la poza Marei de pe frigider, cu ochii ei mari și părul blond, și mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi putut să-i citesc povești, să-i fac clătite sau să o iau de la grădiniță. Dar Irina nu m-a vrut aproape. „Nu vreau să-i strici educația cu obiceiurile tale de la țară”, mi-a spus într-o zi, pe un ton ascuțit, când am încercat să-i duc Marei o ie brodată de mine. Atunci am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Am plâns în tăcere, în camera mea, ca să nu mă audă nimeni, nici măcar soțul meu, Gheorghe, care mereu mi-a spus să nu mă bag, că „așa sunt tinerii de azi, nu mai au nevoie de bătrâni”.

Dar nu e așa. Eu am crescut cu bunica lângă mine, cu povești la gura sobei, cu miros de cozonac și cu sfaturi despre viață. Am visat mereu să fiu și eu o bunică iubită, să-mi țin nepoata în brațe, să-i spun cât de mult o iubesc. Dar viața nu a fost așa cum am sperat.

Într-o zi de toamnă, când frunzele cădeau peste curtea noastră, am primit un telefon de la fiul meu, Radu. „Mamă, Irina are nevoie de ajutor. Mara e bolnavă, eu sunt la serviciu, nu avem cu cine să o lăsăm. Poți veni?” Am simțit cum mi se strânge stomacul. De șase ani nu am fost bunica Marei, iar acum, când au nevoie, brusc îmi cer ajutorul. Am ezitat. M-am gândit la toate momentele în care am fost respinsă, la toate sărbătorile petrecute singură, la toate lacrimile vărsate în tăcere. Dar Mara era bolnavă. E nepoata mea, sânge din sângele meu.

Am ajuns la ei cu sufletul la gură. Mara era palidă, cu ochii obosiți, iar Irina părea epuizată. „Mulțumesc că ai venit”, mi-a spus, fără să mă privească în ochi. Am stat lângă Mara, i-am pus compresă pe frunte, i-am citit povești, iar ea m-a privit curioasă, ca și cum mă vedea pentru prima dată. „Buni, tu știi să faci clătite?” m-a întrebat cu voce stinsă. Am zâmbit cu lacrimi în ochi. „Da, draga mea, știu să fac cele mai bune clătite.”

În zilele următoare, am avut grijă de Mara, i-am gătit, am stat cu ea la desene, am ieșit în parc. Pentru prima dată, am simțit că sunt bunica ei. Dar Irina era mereu rece, distantă. Într-o seară, după ce Mara a adormit, am încercat să vorbesc cu ea.

— Irina, de ce m-ai ținut departe atâția ani? Ce am făcut să merit asta?

A tăcut mult timp, apoi a oftat.

— Nu știu… Poate am fost prea protectivă. Poate mi-a fost teamă că nu o să mă înțelegi, că o să o răsfeți prea mult, că o să-i spui lucruri pe care eu nu le cred. Poate am fost geloasă pe relația ta cu Radu. Nu știu, Maria, nu știu…

Am simțit cum mi se rupe inima. Atâția ani pierduți din cauza unor temeri, a unor prejudecăți. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, să nu mă vadă plângând. M-am întrebat dacă mai are rost să încerc, dacă nu cumva e prea târziu pentru noi.

A doua zi, Mara s-a trezit mai bine. M-a luat de mână și mi-a spus: „Buni, să nu mai pleci niciodată. Te iubesc.” Am simțit că totul a meritat, că toate lacrimile, toate durerile, toate respingerile au avut un sens. Dar în același timp, nu pot să nu mă întreb: oare eu sunt de vină că nu am fost parte din viața lor? Oare puteam face mai mult? Sau, pur și simplu, uneori nu avem nicio putere asupra felului în care ne privesc ceilalți?

Acum, când privesc în urmă, mă doare timpul pierdut. Dar mă bucur de fiecare clipă alături de Mara. Poate nu am fost bunica pe care și-ar fi dorit-o la început, dar sunt aici acum. Și mă întreb: cât de mult contează trecutul, dacă prezentul ne oferă o nouă șansă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?