„Mihai și-a Dat seama că Soacra lui Nu era Chiar Atât de Rea – Dar Să Facă Față Soției Sale era o Altă Poveste”

Mihai stătea pe o bancă veche din parc, de-acelea care au văzut nenumărate anotimpuri și nenumărați oameni venind și plecând. A mușcat din gogoșul său, care era clar de ieri. Marginile erau tari, aproape ca și cum ar fi mușcat dintr-o bucată de lemn, dar glazura dulce încă îi aducea un mic confort. Nu-i păsa; foamea are un mod de a face chiar și cea mai veche mâncare să pară bună.

În timp ce mesteca, gândurile lui Mihai zburau la viața sa. Era căsătorit cu Ariana de cinci ani acum, și deși au fost momente bune, în ultima vreme părea că se certau mereu. Fiecare mic lucru se transforma într-o ceartă, și adesea se retrăgea în parc doar pentru a găsi puțină liniște.

Porumbeii din jurul lui erau necruțători, cu ochii lor mici fixați pe gogoșul său. A rupt o bucată mică și le-a aruncat-o, urmărind cum se înghesuiau să o prindă. „Măcar cineva apreciază ce am de oferit,” a murmurat pentru sine.

Mintea lui a zburat la soacra sa, Violeta. Când s-a căsătorit prima dată cu Ariana, se temea de vizitele Violetei. Era opinată și avea un mod de a-l face să se simtă că nu era niciodată suficient de bun pentru fiica ei. Dar în timp, a ajuns să o vadă diferit. Era puternică, practică și avea un talent pentru a rezolva problemele care păreau insurmontabile.

Chiar săptămâna trecută, Ariana fusese într-una din stările ei proaste, supărată dintr-un motiv pe care Mihai nici nu-l mai amintea acum. Se certaseră ore întregi când Violeta a apărut pe neașteptate. În câteva minute, o calmase pe Ariana și chiar reușise să o facă să râdă. Mihai privise uimit cum Violeta făcea ceea ce el încercase să facă ore întregi.

„Poate că nu e chiar atât de rea,” a gândit el în timp ce lua o altă mușcătură din gogoș. „Dacă aș putea să-mi dau seama cum reușește.”

Telefonul i-a vibrat în buzunar, scoțându-l din gânduri. Era un mesaj de la Ariana: „Unde ești? Trebuie să vorbim.”

Mihai a oftat. Știa ce înseamnă asta—se pregătea o altă ceartă. A terminat gogoșul și s-a ridicat, scuturând firimiturile de pe blugi. Porumbeii s-au împrăștiat în timp ce se îndepărta de bancă.

Pe măsură ce se îndrepta spre casă, nu putea să scape de un sentiment de teamă. O iubea pe Ariana, dar certurile lor constante îl epuizau. Ar fi vrut să poată vorbi cu Violeta despre asta, dar știa că asta ar înrăutăți lucrurile.

Când a intrat pe ușă, Ariana îl aștepta în sufragerie. Avea brațele încrucișate și părea că plânsese.

„Trebuie să vorbim,” a repetat ea.

Mihai a dat din cap și s-a așezat pe canapea. „Ce se întâmplă?”

Ariana a tras adânc aer în piept. „Nu mai pot face asta, Mihai. Ne certăm mereu și mă distruge.”

Mihai a simțit un nod în gât. „Știu,” a spus încet. „Și eu simt la fel.”

Au vorbit ore întregi, dar părea că se învârteau în cercuri. De fiecare dată când păreau să facă progrese, ceva îi aducea înapoi la punctul de plecare. Până când s-au dus la culcare, nimic nu fusese rezolvat.

În acea noapte, Mihai a stat treaz, privind tavanul, fără să poată scutura sentimentul că lucrurile aveau să se înrăutățească. Ar fi vrut să fie mai mult ca Violeta—calm, stăpân pe sine, capabil să dezamorseze orice situație cu ușurință. Dar nu era Violeta; era doar Mihai, un bărbat care își iubea soția dar nu știa cum să repare ceea ce era stricat între ei.

A doua dimineață, Mihai s-a trezit devreme și a plecat de acasă înainte ca Ariana să se trezească. S-a trezit din nou în parc, stând pe aceeași bancă cu un alt gogoș vechi în mână. Porumbeii erau acolo și ei, așteptând partea lor.

În timp ce îi hrănea, și-a dat seama că uneori, indiferent cât de mult te străduiești, unele lucruri pur și simplu nu pot fi reparate.