„Mi-ai spus că sunt toxică, dar eu doar te iubesc, Ana”

— Ana, de ce nu răspunzi la telefon? De trei zile te tot sun! Am vocea tremurândă, iar mâna îmi fuge pe ecranul telefonului, apăsând din nou pe numărul ei. E trecut de ora opt seara și în apartamentul meu din Drumul Taberei e liniște apăsătoare. Pe perete, poza cu Ana la absolvirea facultății mă privește cu ochii ei mari, albaștri, care cândva îmi zâmbeau fără rezerve.

În sfârșit, după al patrulea apel, răspunde.

— Mamă, sunt ocupată. Ți-am zis că am mult de lucru. Nu pot vorbi acum.

— Dar Ana, nu ai mai trecut pe la mine de două săptămâni. Măcar să-mi spui dacă ești bine…

— Mamă, te rog! Nu pot acum! Și… nu mai insista atât. Mă sufoci!

Rămân cu telefonul la ureche, cu inima strânsă ca o frunză uscată. Mă sufoci… Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice boală. Eu? Eu care am renunțat la tot pentru ea? Eu care am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic? Eu care am fost și tată și mamă?

Mă ridic încet de pe canapea și mă uit la masa goală din bucătărie. Încă mai gătesc pentru doi, deși știu că nu va veni. Încă mai pun două farfurii, încă mai păstrez camera ei curată, ca atunci când era copil. Miroase a mere coapte și a dor.

Când Ana era mică, îi făceam codițe și îi puneam șosete albe cu volănaș. Îi citeam povești până adormea cu capul pe pieptul meu. După ce Ion a plecat — fără să se uite înapoi — am jurat că nu o să-i lipsească nimic. Am devenit secretară la școală și făceam curățenie la două scări de bloc seara. Nu aveam timp pentru mine, dar nici nu-mi trebuia. Ana era totul.

Anii au trecut repede. Am fost la toate serbările ei, la toate olimpiadele, la fiecare febră sau lacrimă. Când a intrat la facultate la București, am plâns de bucurie și de teamă. Am strâns bani să-i iau laptop și haine noi. Am sunat-o zilnic să mă asigur că mănâncă, că nu e răcită, că nu s-a îndrăgostit de cineva nepotrivit.

Poate aici am greșit…

Acum doi ani, Ana s-a mutat cu Vlad, băiatul acela tăcut care nu prea mă salută. Nu mi-a cerut părerea. A venit într-o zi și mi-a spus:

— Mamă, mă mut cu Vlad. E decizia mea.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Dar am zâmbit și i-am spus că o susțin. De atunci, vizitele s-au rărit. Telefoanele au devenit scurte și reci.

Într-o seară, când a venit să ia niște haine de iarnă din dulap:

— Ana, nu vrei să rămâi la masă? Am făcut sarmale cum îți plac ție.

— Mamă… nu pot azi. Și… trebuie să-ți spun ceva.

M-am așezat pe marginea patului, simțind că urmează ceva grav.

— Mamă… cred că ar trebui să ne vedem mai rar. Mă simt… sufocată de cât insiști să știi tot despre mine. Vlad zice că trebuie să am viața mea.

— Dar eu doar te iubesc! Nu vreau decât să știu că ești bine!

— Nu înțelegi! E prea mult! Ești… toxică uneori.

Cuvântul acela m-a lovit ca un pumn în stomac. Toxică? Eu? Eu care am renunțat la tot pentru ea?

De atunci, fiecare zi e o luptă cu mine însămi. Îmi vine să o sun mereu, dar mă abțin. Îmi vine să merg la ea acasă cu plăcinte calde, dar mă tem că o deranjez. Prietenele mele din bloc spun că așa sunt copiii azi: reci, distanți, nerecunoscători.

Dar eu știu că Ana nu e rea. Poate doar vrea libertate… Poate am greșit eu undeva.

Într-o duminică dimineață, când ploua mărunt peste București, am primit un mesaj:

„Mamă, sunt bine. Te rog să nu mă mai suni zilnic. Dacă am nevoie de tine, te caut eu.”

Am plâns toată ziua. Am mers la biserică și m-am rugat pentru sănătatea ei. M-am întrebat dacă toate sacrificiile mele au fost în zadar.

Seara, m-am uitat la poza noastră din parc: eu tânără, ea micuță în brațele mele. Oare unde s-a rupt firul dintre noi? Oare dragostea poate deveni povară?

Vecina mea Ileana mi-a spus:

— Maria, las-o să-și trăiască viața! Și tu ai dreptul la liniște! Gândește-te și la tine!

Dar cum să mă gândesc la mine când inima mea e tot la ea?

Într-o zi m-am hotărât să nu mai sun deloc. Să văd dacă îi lipsesc. Au trecut trei săptămâni fără niciun semn de la Ana. Într-o seară am visat-o bolnavă și m-am trezit plângând.

A doua zi dimineață am primit un mesaj scurt: „Mamă, sunt bine.” Atât.

M-am dus în parc și m-am așezat pe o bancă sub castani. O fetiță alerga după porumbei și mama ei o privea zâmbind. Mi-am dat seama cât de repede trece timpul și cât de greu e să accepți că puiul tău nu mai are nevoie de tine.

Poate am iubit prea mult? Poate am confundat grija cu controlul? Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu mamă?

Mă întorc acasă și privesc masa goală din bucătărie.

Oare dragostea unei mame poate fi vreodată prea mult? Sau copiii noștri uită cât am sacrificat pentru ei? Voi ce credeți?