Mărturisirea care mi-a zguduit căsnicia de 30 de ani: Ce faci când o străină îți iubește soțul?

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorin! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu aerul greu al serii. El stătea în fața mea, cu mâinile încrucișate, privindu-mă ca și cum nu înțelegea nimic. Dar eu știam. Știam totul, sau cel puțin așa credeam.

Totul a început într-o sâmbătă obișnuită, când am mers la piață să cumpăr legume pentru supă. Îmi plăcea să mă pierd printre tarabe, să simt mirosul de roșii coapte și să schimb două vorbe cu vânzătorii. Dar în acea zi, o femeie necunoscută, cu părul prins într-un coc dezordonat și ochii verzi, m-a oprit din drum. „Doamnă, trebuie să vă spun ceva… Nu mai pot să țin în mine.” Am rămas blocată, cu sacoșa în mână, încercând să-mi dau seama dacă o cunosc de undeva. „Îl iubesc pe Sorin. Știu că e soțul dumneavoastră, dar nu mai pot trăi cu povara asta.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să articulez ceva, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Femeia a continuat, cu vocea tremurândă: „Nu vreau să vă rănesc, dar nu mai pot să mă prefac. Îl iubesc de ani de zile. Nu știu dacă el simte la fel, dar trebuia să știți.”

Am plecat de acolo ca într-un vis urât, cu inima bubuindu-mi în piept. Pe drum spre casă, am rememorat fiecare gest, fiecare privire a lui Sorin din ultimii ani. Era ceva ce nu văzusem? O privire fugară, un telefon dat prea târziu, o absență inexplicabilă? Am ajuns acasă și am aruncat sacoșa pe masă, fără să mai țin cont de nimic. Sorin era în sufragerie, citea ziarul, ca de obicei. M-am uitat la el și am simțit că nu-l mai cunosc.

— Sorin, trebuie să vorbim, am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Ce s-a întâmplat, Maria? a întrebat el, fără să ridice privirea din ziar.

— Azi, la piață, o femeie mi-a spus că te iubește. Că te iubește de ani de zile. Tu știi ceva despre asta?

A ridicat privirea, surprins, dar nu șocat. Asta m-a durut cel mai tare. Nu a părut uimit, ci doar încurcat. A tăcut câteva secunde, apoi a spus încet:

— Maria, nu știu cine e femeia asta. Poate e cineva care și-a făcut o iluzie. Eu nu am făcut nimic.

Dar nu l-am crezut. Nu pentru că aveam dovezi, ci pentru că, după 30 de ani, simțeam că ceva s-a rupt între noi. Am început să-l urmăresc cu privirea, să-i analizez fiecare gest. Seara, când se întorcea de la serviciu, îl întrebam, aparent nevinovată, cum a fost ziua lui. El răspundea mereu la fel: „Bine, ca de obicei.” Dar eu nu mai puteam să dorm. Mă întorceam de pe o parte pe alta, cu gândul la femeia aceea, la ochii ei verzi și la vocea ei tremurată.

Într-o seară, am decis să-l confrunt din nou. Copiii erau plecați la facultate, casa era goală, iar liniștea apăsa ca o povară.

— Sorin, trebuie să-mi spui adevărul. Ai avut vreo relație cu femeia aceea?

A oftat adânc și s-a așezat lângă mine pe canapea. Pentru prima dată, l-am văzut vulnerabil, cu ochii înlăcrimați.

— Maria, nu am avut o relație cu ea. E o colegă de la serviciu, Irina. Da, am vorbit mult în ultimii ani, m-a ajutat când am trecut prin momente grele la muncă. Poate că ea a interpretat greșit. Dar eu nu am înșelat niciodată. Poate am greșit că nu ți-am spus cât de mult m-a ajutat, dar nu am vrut să te rănesc.

Am izbucnit în plâns. Nu știam dacă să-l cred sau nu. Mă simțeam trădată nu doar de el, ci și de mine însămi, pentru că nu mai aveam încredere în omul cu care îmi împărțisem viața. În zilele următoare, am început să mă îndoiesc de tot: de amintirile noastre, de vacanțele la mare, de serile când dansam în bucătărie pe muzica lui Holograf. Oare totul fusese o minciună?

Am vorbit cu fiica mea, Ana, la telefon. I-am povestit totul, iar ea a tăcut o vreme, apoi mi-a spus:

— Mamă, poate că tata nu a greșit cu nimic. Poate că tu trebuie să ai încredere în el. Dar dacă nu poți, trebuie să vezi ce vrei tu cu adevărat. Nu trăi în trecut, nu te agăța de frici.

Cuvintele ei m-au pus pe gânduri. Într-o seară, am ieșit cu Sorin la plimbare, ca pe vremuri. Am mers tăcuți, fiecare cu gândurile lui. La un moment dat, el s-a oprit și m-a privit în ochi.

— Maria, știu că te-am rănit. Poate nu am fost cel mai bun soț, dar te-am iubit mereu. Dacă vrei să pleci, nu te voi opri. Dar dacă vrei să rămâi, hai să încercăm să ne regăsim.

Am simțit cum o lacrimă îmi curge pe obraz. Nu știam ce să fac. Îl iubeam, dar nu mai eram sigură de nimic. Am decis să-i dau o șansă, dar rana rămânea acolo, ca o umbră între noi.

Zilele au trecut, iar eu încă mă întreb: ce faci când o străină îți iubește soțul? Poți să ierți, să uiți, să mergi mai departe? Sau rămâi prizonieră într-o poveste care nu mai e a ta? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Voi ce ați face în locul meu?