„Mamă, nu te cunosc” – Povestea Anei, care a sacrificat totul pentru fiul ei, dar a ajuns să fie uitată

— Vlad, Vlad! strig cu voce tremurată, încercând să-mi fac loc printre oamenii grăbiți din parc. Îl văd la câțiva pași distanță, cu căștile pe urechi și privirea pierdută în ecranul telefonului. Mă apropii, inima îmi bate nebunește. Îmi ridic mâna, dar el trece pe lângă mine ca și cum aș fi o străină. Miroase a frunze ude și a toamnă târzie, iar eu rămân încremenită, cu mâna în aer și sufletul sfâșiat.

Nu pot să cred că am ajuns aici. Eu, Ana, femeia care și-a crescut singură copilul după ce tatăl lui a plecat fără să privească înapoi. Eu, care am renunțat la visele mele pentru ca Vlad să aibă tot ce-i trebuie. Am muncit douăzeci de ani ca vânzătoare la alimentara din cartier, am făcut naveta cu autobuzul la cinci dimineața, am stat nopți întregi lângă el când avea febră sau coșmaruri. Și acum… acum sunt invizibilă pentru propriul meu fiu.

Totul a început să se schimbe când Vlad a intrat la facultate în București. Era mândria mea, băiatul meu deștept! Îl vedeam rar, dar vorbeam la telefon aproape zilnic. Apoi au apărut tăcerile lungi între apeluri, mesajele scurte și răspunsurile seci: „Sunt ocupat”, „Nu pot vorbi acum”. Am încercat să nu-l sufoc, să-i dau spațiu, dar inima mea de mamă simțea că-l pierd.

— Mamă, nu mai insista! Nu sunt copil, am viața mea! mi-a spus într-o seară când l-am sunat de trei ori la rând.

Am simțit atunci că ceva s-a rupt între noi. Am plâns în pernă până dimineața, dar n-am spus nimănui. Nici măcar surorii mele, Mariana, care mereu mi-a spus că-l răsfăț prea mult.

— Ana, lasă-l să-și trăiască viața! Nu mai e băiețelul tău! mi-a zis ea la o cafea, cu voce blândă dar fermă.

Dar cum să nu-mi pese? Cum să nu mă doară când îl văd schimbat, rece, străin? Când a venit acasă de Crăciun anul trecut, a stat mai mult pe telefon decât cu mine. S-a certat cu mine pentru orice: pentru mâncarea prea grasă, pentru întrebările mele despre prietena lui nouă, pentru că i-am spălat hainele fără să-l întreb.

— Mamă, nu mai controla tot! Nu mai suntem în anii ’90!

Am tăcut. M-am simțit mică și inutilă în propria mea casă. După Revelion a plecat fără să mă îmbrățișeze. Am rămas singură cu farfuriile nespălate și cu mirosul de cozonac care nu mai aducea bucurie.

Apoi au venit zvonurile din sat: că Vlad are prieteni „dubioși”, că nu mai merge la cursuri, că s-a certat cu profesorii. Am încercat să-l sun, dar nu răspundea. Într-o zi am primit un mesaj: „Mamă, nu te mai băga în viața mea!”

M-am prăbușit pe scaun și am plâns ca o copilă. M-am întrebat unde am greșit. Poate am fost prea protectoare? Poate l-am sufocat cu dragostea mea? Sau poate lumea asta nouă e prea rapidă pentru o mamă simplă ca mine?

Într-o duminică am decis să merg la București fără să-i spun. Voiam doar să-l văd, să-i spun că-l iubesc orice ar fi. L-am găsit în parc, exact unde îmi spusese odată că merge să citească. Dar el nu m-a recunoscut. A trecut pe lângă mine fără să mă vadă.

M-am întors acasă cu sufletul gol. Zilele au devenit cenușii. La magazin abia dacă mai vorbeam cu clienții. Mariana m-a găsit într-o seară plângând în bucătărie.

— Ana, trebuie să mergi mai departe! Ai făcut tot ce-ai putut pentru Vlad. Acum e rândul lui să-și dea seama ce contează.

Dar cum să merg mai departe când inima mea e legată de el? Cum să accept că fiul meu nu mă mai vrea în viața lui?

Au trecut luni de atunci. Vlad nu m-a sunat niciodată. Uneori mă uit la pozele lui din copilărie și mă întreb dacă băiețelul acela cu ochii mari și zâmbet sincer mai există undeva în sufletul lui.

Într-o zi am primit o scrisoare anonimă la magazin: „Nu disperați, doamnă Ana! Copiii se întorc mereu la mamele lor.” Nu știu cine a scris-o – poate Mariana sau vreo vecină miloasă – dar m-am agățat de acele cuvinte ca de un colac de salvare.

Seara, când sting lumina și rămân singură cu gândurile mele, mă întreb: oare dragostea de mamă chiar nu e suficientă? Oare sacrificiul meu a fost în zadar? Sau poate trebuie doar să am răbdare și să sper că într-o zi Vlad va privi înapoi și va vedea cât l-am iubit?

Poate că fiecare mamă trece prin asta la un moment dat. Dar doare al naibii de tare.

Oare câte mame din România simt aceeași durere ca mine? Oare chiar trebuie să ne pierdem copiii ca să-i vedem devenind adulți?