Mama mereu m-a avertizat: Viața cu socrii nu e ușoară, oricât ai încerca să te adaptezi

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa, simt că mă sufoc! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad, soțul meu, s-a uitat la mine cu ochii lui verzi, obosiți, și a oftat adânc, ca și cum ar fi purtat pe umeri toată greutatea casei noastre cu două intrări, construită de tatăl lui, domnul Ilie.

Totul a început acum cinci ani, când ne-am mutat în casa cea mare, cu două intrări separate, una pentru noi, alta pentru socri. Mama m-a avertizat de atâtea ori: „Irina, să nu faci greșeala să locuiești cu socrii! Oricât de bine te-ai înțelege la început, tot vor apărea probleme.” Dar eu, încăpățânată, am crezut că pot să gestionez orice, mai ales că Gabriela, soacra mea, era o femeie caldă, cu suflet mare. Ne petreceam serile împreună, povestind la o cafea, râzând de prostiile bărbaților noștri. Mă simțeam norocoasă, chiar îi spuneam mamei la telefon: „Vezi, nu e chiar așa rău!”

Dar totul s-a schimbat când Gabriela s-a stins, după o boală grea. Casa a devenit brusc prea mare, prea tăcută, iar domnul Ilie, socrul meu, s-a transformat. Nu mai era omul blând care mă întreba dacă am nevoie de ceva de la piață. A devenit morocănos, suspicios, și, cel mai rău, a început să se amestece în orice decizie luam. „De ce ai pus roșiile acolo? Nu vezi că nu prind soare?” „Nu mai cheltuiți atâția bani pe prostii, că nu crește banii în pom!”

La început, am încercat să-l înțeleg. Era singur, îi lipsea Gabriela, poate se simțea pierdut. Dar, pe zi ce trecea, tensiunea creștea. Vlad era prins la mijloc, încercând să împace și capra, și varza. Eu îi spuneam: „Vorbește cu tatăl tău, nu mai pot să fiu controlată la fiecare pas!” El ridica din umeri, neputincios: „E bătrân, Irina, trebuie să avem răbdare.”

Răbdarea mea s-a terminat într-o duminică, când, după ce am făcut sarmale pentru toată familia, domnul Ilie a venit în bucătărie și a început să critice: „Așa făcea Gabriela sarmalele? Nu cred! Erau mai bune, mai moi, nu ca astea tari ca piatra!” Am simțit cum îmi fierbe sângele. Am ieșit pe terasă, am tras aer în piept și am plâns. M-am simțit umilită, neapreciată, ca o străină în propria casă.

Vecinii au început să șușotească. „Ai văzut, măi, ce se ceartă Irina cu socrul? Nu-i bine să stai cu socrii, că nu iese nimic bun.” Mama mă suna aproape zilnic: „Irina, vino acasă, lasă-l pe Vlad să-și rezolve problemele cu tatăl lui. Nu ești obligată să suporți toate astea!” Dar eu nu voiam să renunț. Aveam doi copii mici, Andreea și Paul, care îl iubeau pe bunicul lor, chiar dacă el nu mai era același. Nu voiam să-i smulg din mediul lor, să-i mut la oraș, departe de grădina în care alergau desculți.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Vlad a venit la mine și m-a luat de mână. „Irina, hai să vorbim. Știu că nu-ți e ușor. Dar nici tata nu mai e el. Poate ar trebui să-l ajutăm să-și găsească o ocupație, să nu mai stea toată ziua cu ochii pe noi.” Am încercat. L-am rugat să se ocupe de grădină, să meargă la clubul pensionarilor, să-și găsească prieteni. Dar nimic nu-l mulțumea. „Nu mă interesează, totul e degeaba fără Gabriela”, spunea el, cu ochii pierduți.

Într-o zi, am găsit-o pe Andreea plângând în camera ei. „Mami, de ce e bunicul mereu supărat? Am făcut ceva rău?” M-a durut sufletul. Am realizat că nu doar eu sufăr, ci și copiii. Am început să evit să stau prin casă, ieșeam cu cei mici la plimbare, la prietene, doar să nu-l mai aud pe domnul Ilie bombănind.

A venit și momentul în care Vlad a cedat. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu tatăl lui, a ieșit trântind ușa și a venit la mine: „Nu mai pot, Irina! Ai avut dreptate. Trebuie să facem ceva. Nu putem trăi așa, nu e viață nici pentru noi, nici pentru copii.”

Am început să căutăm soluții. Să ne mutăm? Să-l convingem pe domnul Ilie să meargă la un psiholog? Să vindem casa și să o împărțim? Fiecare variantă părea imposibilă. Tata nu voia să audă de psiholog, iar ideea de a vinde casa îl făcea să plângă ca un copil. „Aici am trăit cu Gabriela, aici vreau să mor!”

Într-o noapte, am stat pe terasă, privind stelele, și m-am întrebat: oare am greșit atât de tare că am vrut să fiu aproape de familie? Oare nu merit și eu liniște, după atâția ani de compromisuri? Vlad a venit lângă mine, m-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Vom găsi o cale, Irina. Împreună.”

Dar în fiecare zi mă întreb: cât de mult trebuie să sacrifici pentru familie? Unde se termină răbdarea și începe dreptul la fericire? Poate cineva să-mi răspundă?