Legături trădate: Povestea unei căsnicii pe marginea prăpastiei

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele, iar lacrimile mi se amestecau cu săpunul. Sorin, soțul meu, stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută în ecranul telefonului, ca și cum nu ar fi auzit nimic.

— Ce s-a mai întâmplat acum, Elena? a oftat el, fără să mă privească.

— Ce s-a întâmplat? S-au întâmplat șase ani în care am avut grijă de bunica ta, în timp ce mama ta era plecată la muncă în Italia! Șase ani în care am pus viața mea pe pauză, am renunțat la serviciu, la prieteni, la orice urmă de normalitate! Și pentru ce? Pentru ca ea să-mi spună la telefon că nu fac destul, că nu sunt destul de bună pentru familia voastră?

Am simțit cum furia și neputința mă sufocă. M-am așezat pe scaun, cu palmele strânse în poală, încercând să-mi adun gândurile. Fetița noastră, Mara, dormea liniștită în camera ei, fără să știe ce furtună se abate peste părinții ei.

Totul a început când bunica lui Sorin, tanti Ileana, a căzut și și-a rupt șoldul. Soacra mea, Mariana, a sunat din Italia, cu vocea ei tăioasă, și a spus că trebuie să stea cineva cu mama ei, că nu poate veni acasă, că are rate de plătit și nu-și permite să piardă locul de muncă. Sorin era singur la părinți, iar eu, proaspăt căsătorită, am simțit că e datoria mea să ajut. „E doar pentru câteva luni”, mi-a spus Mariana la telefon. „Până se pune pe picioare.”

Au trecut luni, apoi ani. Mariana venea acasă doar de Crăciun și de Paște, cu sacoșe pline de dulciuri și parfumuri, dar cu sufletul rece. Mă privea de parcă eram o servitoare, nu nora ei. „Nu ai dat cu mopul în colțul ăla”, „Bunica nu a mâncat tot”, „Nu ai spălat perdelele destul de des”. Critici, reproșuri, niciodată o vorbă bună. Sorin era prins între noi, dar de cele mai multe ori alegea să tacă. „E mama, Elena, ce vrei să fac?”

Într-o zi, după ce am schimbat iarăși lenjeria bunicii, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Mă simțeam captivă într-o viață care nu era a mea. Prietenele mele mă sunau din când în când, dar nu mai aveam ce să le povestesc. Viața mea era redusă la programul de pastile, la plimbările cu bunica în cărucior, la telefoanele soacrei care mă controla la fiecare pas.

Într-o seară, Mariana a sunat pe video. Mara s-a repezit la telefon, bucuroasă să-și vadă bunica. Eu am stat în spate, cu mâinile pline de detergent. „Elena, să nu uiți să-i dai ceaiul la ora șapte. Și să nu-i mai pui sare în mâncare, că i-a crescut tensiunea. Și vezi că ai uitat să uzi florile din sufragerie.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Niciodată nu era mulțumită. Niciodată nu întreba dacă sunt bine, dacă mai pot, dacă am nevoie de ajutor.

Într-o zi, am primit un mesaj de la o fostă colegă: „Elena, avem nevoie de cineva la contabilitate. Nu vrei să vii măcar part-time?” Am simțit o scânteie de speranță. I-am spus lui Sorin, dar el a dat din umeri: „Și cine stă cu bunica?”

M-am simțit prinsă într-o capcană. Nu eram nici fiică, nici noră, nici mamă cu adevărat. Eram doar cineva care făcea treaba murdară, în timp ce ceilalți își vedeau de viețile lor. Într-o seară, după ce Mara a adormit, am deschis laptopul și am început să caut informații despre divorț. Mă simțeam vinovată, dar și eliberată. Poate că meritam și eu o viață. Poate că nu era normal să fiu tratată ca o slugă.

Într-o zi, Mariana a venit pe neașteptate acasă. A intrat în casă cu pași apăsați, a inspectat fiecare cameră, apoi s-a așezat la masă, cu privirea rece. „Elena, cred că ar trebui să te gândești mai bine la ce fel de femeie vrei să fii. O femeie adevărată are grijă de familie, nu fuge la primul hop.” Am simțit cum mă înroșesc la față. „O femeie adevărată nu se lasă călcată în picioare”, i-am răspuns, cu vocea tremurândă. Sorin a încercat să intervină, dar Mariana l-a redus la tăcere cu o privire. „Tu să nu te bagi, că tu nu știi ce înseamnă să fii mamă!”

După acea discuție, ceva s-a rupt în mine. Am început să mă gândesc tot mai serios la divorț. Mara merita o mamă fericită, nu una epuizată și nefericită. Într-o seară, am adunat curajul să-i spun lui Sorin: „Nu mai pot. Ori găsim o soluție împreună, ori fiecare merge pe drumul lui.” S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. „Chiar ai de gând să ne destrami familia pentru că nu vrei să ai grijă de bunica?”

Am izbucnit: „Nu pentru asta, Sorin! Pentru că nu mai pot să trăiesc într-o familie unde nu contez, unde sunt doar o unealtă! Pentru că nu mai pot să fiu singură în doi!”

Au urmat zile de tăcere, priviri reci, discuții în șoaptă. Mara a început să simtă tensiunea și mă întreba mereu: „Mami, de ce ești tristă?” Cum să-i explic unui copil de cinci ani că mama ei nu mai are putere să lupte?

Într-o dimineață, Mariana a venit la mine cu o cafea. „Elena, poate că am fost prea dură. Dar să știi că și eu am suferit. Am muncit ani de zile printre străini, am îngrijit bătrâni, am dormit pe canapele străine. Nu e ușor să fii femeie.” Am privit-o și am văzut pentru prima dată o umbră de vulnerabilitate. Dar nu era de ajuns. Rănile mele erau prea adânci.

Acum, stau în bucătărie, cu Mara în brațe, și mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc în umbra sacrificiului, fără să fie văzute, fără să fie apreciate? Oare cât de mult trebuie să dai din tine până când nu mai rămâne nimic?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu că merit să fiu fericită. Voi avea curajul să-mi iau viața înapoi? Voi găsi înțelegere sau doar judecată? Voi fi eu însămi, sau doar ceea ce vor alții să fiu?